Pământul și Luna sunt menținute alături pe orbită în jurul Soarelui de un echilibru rezultat din interacțiunea dintre forța centrifugă, care încearcă să le despartă și atracția gravitațională reciprocă care încearcă să le apropie. Gravitația Lunii are efecte observabile asupra Pământului, unde produce maree. De asemenea, existența Lunii pe orbită stabilizează mișcarea de rotație a Pământului, făcând posibilă succesiunea predictibilă a anotimpurilor.

De cealaltă parte, chiar dacă pe Lună nu există oceane și mări, forța gravitațională terestră are efecte asupra formelor de relief selenare. Planeta noastră determină formarea unor încrețituri, a unor dealuri și depresiuni la suprafața Lunii, pe măsură ce satelitul nostru se micșorează încet.

Alte Articole

Cât costă sicriul în care a fost depus Costel Corduneanu? ...

iRENE, primul „administrator de bloc” creat cu AI, îţi ...

Descoperirea misterioasă de sub Antarctica. Curg teoriile conspiraţiei ...

Această micșorare a diametrului Selenei nu este un motiv de îngrijorare. Ea se produce pe măsură ce interiorul selenar se răcește, permițând solidificarea unor regiuni parțial topite din mantaua lunară. Astfel Luna se micșorează puțin câte puțin, fenomen în urma căruia crusta sa se încrețește. Aceste încrețituri formează la suprafața selenară niște proeminențe și depresiuni asemănătoare celor observate pe planeta Mercur și care au mai puțin de 10 kilometri lungime și câțiva zeci de metri înălțime.

În cursul anului 2010 sonda NASA Lunar Reconnaissance Orbiter (LRO) a descoperit 14 astfel de forme de relief care au fost adăugate la cele 70 deja cunoscute, ce sunt răspândite aleator la suprafața lunară. Analiza acestor forme de relief i-a determinat pe oamenii de știință să ajungă la concluzia că Luna se micșorează.

Cinci ani mai târziu, LRO a cartografiat aproximativ 75% din suprafața selenară, obținând imagini de înaltă rezoluție cu ajutorul instrumentului denumit Narrow Angle Camera. În acest interval de timp au fost descoperite peste 3.200 de astfel de încrețituri la suprafață.

„Există un tipar de orientare al acestor mii de falii, iar existența sa sugerează că există și o altă forță care le influențează formarea, o forță care acționează la nivel global”, conform coordonatorului acestui studiu, Thomas Watters, cercetător la National Air and Space Museum din Washington.

Această forță este legată de atracția gravitațională a Pământului și este similară forței care influențează oceanele terestre. Liniile forței mareice exercitate de Pământ asupra Lunii sunt aliniate cu orientarea acestor încrețituri. Iar cum nucleul selenar este în continuare într-un proces de răcire, noi astfel de forme de relief urmează să apară.