Mădălin Ionescu este activ în mediul online, iar recent, prezentatorul a venit cu o postare emoționantă legată de tatăl său, care și-a dat ultima suflare în fața lui în urmă cu cinci ani.
„Fix acum 5 ani tatăl meu şi-a dat ultima suflare în prezența mea şi a mamei mele . Nu voi putea uita niciodată acel moment : fragilitatea vieții şi tremurul sufletului care se pregătea de desprindere.
În contextul deplasării mele in aceste zile prin județul Vâlcea, de care tata a fost atât de legat prin activitatea lui profesională şi unde a locuit 50 de ani, mi-am amintit o întâmplare . Una foarte puternică.
Era prin 1984 sau 1985. Tatăl meu lucra atunci pe şantierul de la Gura Lotrului. Într-o noapte, mașina cu care se deplasa s-a defectat în mijlocul iernii, dupa o avalansă. Era împreună cu șoferul și cu câțiva dintre oamenii lui pe o cărare dificilă , de munte. Știți ce au făcut? Au mers pe jos. Prin zăpadă. 32 de kilometri. Treizeci și doi!
Când tata a ajuns în cele din urmă acasă, urina sânge. Atât de cumplit fusese efortul. Nu s-a văitat. Nu s-a dus la spital. Nu și-a făcut din asta o poveste eroică. Nu şi-a transformat suferința într-o medalie .
A doua zi viața a mers mai departe. Eu am păstrat însă imaginea asta. Și astăzi mă gândesc: din ce erau făcuți oamenii aceia? Pentru că noi avem uneori impresia că barajele, hidrocentralele, tunelurile și drumurile au apărut pur și simplu pe hartă.
N-au apărut. Le-au făcut niște oameni.
Cu excavatoare, buldozere, macarale și dinamită. Cu calcule inginerești. Dar și cu mâinile.Cu frig. Cu accidente. Cu boli. Uneori cu sânge. Uneori cu viața. Și aici trebuie făcută o distincție fundamentală.
Eu am trăit comunismul. Știu foarte bine ce însemnau lipsurile ultimilor ani ai regimului. Frigul. Raționalizarea. Întunericul. Cozile. Absurditățile unui sistem politic care ajunsese să strivească individul. Am urât comunismul . Din tot sufletul meu. Şi niciodată nu o să-l accept.
Nu despre acel sistem vorbesc cu admirație. Vorbesc despre OAMENII lui. Ingineri, constructori, muncitori, maiștri, geologi, proiectanți. Oameni care, indiferent cine conducea România, aveau o meserie și o făceau uneori până la limita rezistenței omenești.
Tatăl meu a fost unul dintre ei. Viața şi cariera lui sunt strâns legate de hidrocentrale sau baraje precum Gura Lotrului, Turnu, Călimănești, Dăești, Râmnicu Vâlcea, Goranu, Râureni, Govora, Băbeni, Ionești, Vidraru, Bicaz, Avrig, Voila, Viștea, Arpașu, Scoreiu. Cornetu, Lotrioara, Câineni, Robești şi multe alte locuri. Hidroelectrica evaluează potențialul hidroenergetic al Oltului la 1.867 MW, aproximativ 17% din potențialul râurilor interioare ale României.
Pentru alții sunt niște puncte pe hartă. Pentru mine sunt bucăți din copilărie. Pentru că Valea Oltului nu era pentru mine doar drumul spre Sibiu. Era șantierul tatălui meu. Una din marile nedreptăți făcute generației lor după 1989 a fost că am confundat prea ușor oamenii care au construit România cu regimul politic sub care au fost obligați să trăiască.
Nu. Un baraj nu este comunist. O hidrocentrală nu are carnet de partid. Un pod nu are ideologie. Energia care aprinde becul nu știe cine era secretarul de partid dintr-o localitate sau alta. În spatele lor rămân doar mintea și munca unor oameni. Iar unii dintre oamenii aceștia au fost, fără exagerare, niște titani, aşa cum am mai spus. Şi rămân la aceeaşi părere.
Ştiu că tata a fost un erou, nu doar pentru că statul socialist aşa l-a declarat , ci pentru toată dăruirea cu care s-a dedicat țării , indiferent de sacrificiile făcute si de privațiunile de care a avut parte. Ca el atâți alții. Dumnezeu să-i țină în Lumina Lui !”, a fost mesajul emoționant transmis de Mădălin Ionescu pe rețelele sociale.