„Este a șasea procedură de needling chirurgical pe anul acesta și operația a fost planificată pentru data de 29 octombrie. Toată viața, dacă vreau să fiu bine, va trebui să vin la needling și la operații de reconstrucție. Toți vom trebui să facem asta, pentru ca cicatricile noastre să nu devină și mai bolnave. Mâine se împlinesc 4 ani de la incendiu.

– Alex, ești pregătită să începem?

Chirurgul a intrat în sală și îmi zâmbește cald. Ține în mână rola de titan cu ace lungi cu care îmi va face intervenția. În timpul acesteia, cu dibăcie, medicul plimbă instrumentul peste cicatricile mele dure și aderente. Trebuie să apese cu putere pentru ca acele să pătrundă adânc prin țesutul îngroșat, care a crescut haotic peste arsuri. Rola perforează dantelăria bolnavă de pe trupul meu pentru ca, în rănile provocate, să apară carne nouă, sănătoasă, care să înlocuiască treptat platoșa rigidă care mă strânge ca o armură ce mi s-a lipit de oase”, povesteşte Alexandra pe Facebook.

Ea mai spune că, dincolo de suferinţa fizică, rămâne cea psihică, o durere care nu va pleca niciodată.

„Cu comprese sterile umede, îmbibate în dezinfectant, mă șterge cu delicatețe de sânge și, când sunt curată, aplică pe cicatricile tumefiate un ulei cu vitamine, necesar vindecării. Asistenta mă ajută să mă îmbrac și se asigură că mă simt bine. Mă duce în salonul meu, la fel de curat ca sala de operație și mă lasă să mă odihnesc în pat, nu înainte de a mă asigura că ea este acolo pentru mine și că, orice aș avea nevoie, îmi va aduce, mai ales dacă mă doare. Îndată ce a plecat, mă ridic în capul oaselor și privesc din nou pe geamul mare din încăpere. Ascult cum bătăile apăsate ale inimii mele se domolesc și lasă loc susurului picăturilor de ploaie care se aștern peste lume, dincolo de fereastră. S-a întunecat cât timp acele au încercat să țeasă din mine un trup mai sănătos iar albeața salonului contrastează și mai tare cu cerul plumburiu de octombrie care, acum 4 ani, mi-a condus pașii către strada Tăbăcarilor 7, în data de 30. Închid ochii și îi deschid brusc pentru că, dincolo de întunericul pleoapelor, se desfășoară flăcări pe un tavan pe care îl știu pe de rost din coșmaruri. Sunetul lin al ploii se transformă în vaierul focului și în țipetele lor, ale celor care nu vor putea niciodată să se mai uite la un alt octombrie, dintr-o salon de spital, însângerați dar vii.

Încet-încet, efectul cremei anestezice trece iar durerea devine mai vie, dar e suportabilă. Nu am nevoie de analgezic, dar știu că dacă l-aș cere, l-aș primi îndată pe cel mai bun, doar ca să nu sufăr, nu ca înainte, nu ca atunci, cu Ketonalul. Gândul acesta mă consolează: că sunt departe de foc, departe de cei care nu s-au îndurat de mine nici atunci când plângeam cu sughițuri și lumea se prăbușea în jurul meu, în cenușă și în piele moartă. Deși știu că mă mint, îmi spun că nu voi mai trece niciodată prin ceva atât de cumplit ca accidentul și ca iadul din spital. Dar sunt conștientă că atâta timp cât România nu învață nimic din Colectiv, sunt șanse să mai ajung pe mâna lor. Să mai ajungem cu toții, arși, nearși, oameni de rând – oricum suntem una. Certitudinea aceasta, care a devenit o teamă bântuitoare, imposibil de învins, mă doare mai tare decât orice, dar parcă tot mai puțin decât chinul de atunci, din cadă, iar asta mă sperie.

Mai închid ochii o dată iar acum nu văd decât fantomele luminoase ale becurilor din salon. Vreau să adorm înainte ca formele inofensive să devină roșiatice și să înceapă să ardă. Nu am foarte mult timp la dispoziție. Nu durează mult și începe din nou. 4 ani, îmi șoptesc, în timp ce trupul meu îmi cere liniște. 4 ani, îmi spun, în timp ce număr în gând operațiile și mă opresc când ajung la 24. 4 ani, zic cu voce tare, știind că mă așteaptă o viață întreagă de zile ca acestea, după o singură noapte în care s-a concentrat tot răul zecilor de ani de când țara noastră este la rândul ei un trup în suferință, care arde. 4 ani, în timp ce întunericul se lasă peste micul spital și aduce cu el, drept musafiri nepoftiți, spectrele în lințolii maculate ale unei nopți care nu trebuia să se termine așa. Ele se târăsc și agonizează pe pânza minții, umbre sărmane care miros urât a fum și privesc cu ochi triști, de cenușă, direct în sufletul meu. Au chip de om, dar nu mă pot uita la ele pentru că mi-e teamă că le-aș recunoaște.

30 octombrie nu a fost doar o noapte, ci a continuat și după, pe asfaltul din fața clubului, unde s-a călcat peste mâini întinse după ajutor, în spitale, unde minciunile au permis mizeriei să se ascundă în carnea noastră, ucigând, în sala de judecată, unde adevărului i se pune palma peste gură, în tot ceea ce este acum România, 4 ani mai târziu: o șansă la schimbare, ratată. 4 ani de la Colectiv, dar noi – noi toți – continuăm să ardem”, încheie Alexandra.