Mica Atlantidă a României. Povestea insulei scufundate în Dunăre FOTO

Timp de 2.500 de ani a stat semeaţă în mijlocul Dunării, fiind loc de binemeritat popas pentru cei ce străbăteau fluviul, dar şi prilej de mândrie pentru cei care o locuiau. Insula Ada Kaleh era denumită de grecii antici „Tărâmul Măslinului Sălbatic” şi era prezentată drept un ţinut fermecător, de unde cei 15 fraţi argonauţi au adus în patrie măslinul simbolic.

O atestare documentară găsită într-un raport din 1430 al cavalerilor teutoni vorbeşte despre insulă ca fiind „insula Saan cu 216 oameni”. În anul 1444 Iancu de Hunedoara a ordonat ridicarea primelor fortificaţii pentru a o apăra de expasiunea turcilor, iar un secol şi jumătate mai târziu otomanii au devenit stăpânii zonei. Turcii o locuiau şi în momentul în care s-a luat decizia distrugerii ei, numărul lor fiind de aproximativ 600.

De altfel, Insula Ada Kaleh era pentru locuitorii din regiune un punct turistic îndrăgit datorită preţurilor (fiind scutită de impozit) mai scăzute, pentru cumpărarea delicateselor turceşti, bijuterii şi tutun. Insula era renumită şi pentru creşterea trandafirilor, din care localnicii obţineau uleiul şi parfumul de trandafir. Majoritatea locuitorilor se îndeletniceau cu comerţul şi turismul, întrucat pământul era impropriu agriculturii. Centrul de „rezistenţă” al insulei era bazarul oriental şi uliţele din jur, presărate cu cafenele şi restaurante ticsite de clienţi, mai ales după declararea insulei Ada Kaleh, în 1932, drept staţiune climaterică.

Aproximativ 40-50.000 de turişti veneau anual aici, atraşi de pitorescul insulei, de vestitul rahat cu alune, halviţă, acadele, dulceaţă de smochine şi trandafiri, sau de vestita bragă.

„Numai cei mai în vârstă îşi amintesc, poate, de farmecul inegalabil al petecului de pământ terasat şi de arşiţa soarelui, de trandafiri, gutui, leandri uriaşi, smochini şi viţă-de-vie, situat pe Dunăre, la circa trei kilometri în aval de Orşova. Ostrovul, care a cunoscut alternanţa vremurilor de război şi de pace, a fost rebotezat de ocupanţii turci, în 1788, Ada Kaleh, ceea ce se traduce drept ‘Fortăreaţa Insulei’ sau ‘Cetatea Insulei’.

În 1971, turnul minaretului geamiei, locul de rugăciune a celor aproximativ 1.000 de musulmani vorbitori de română, a căzut spulberat de dinamită, pentru a face loc apelor supraînălţate din cauza construirii barajului Hidrocentralei Porţile de Fier, vedeta, un covor imens cu motive orientale (15×9 m) şi o greutate de 480 kg, dar al sultanului Abdul Hamid al II-lea (1876-1909), umplându-se de praf.

A căzut sub privirile uimite ale bătrânelor care încă mai purtau feregea şi chioşcul frumos de la intrarea în geamie, unde credincioşii mulsulmani îşi spălau ritual mâinile şi picioarele, aceştia luând în cea mai mare parte calea Turciei, iar o mână de oameni pe cea a Orşovei, a Turnului Severin etc. Ada Kaleh a dus sub ape multe regrete, dar şi multe secrete, ce merită să fie scoase la lumină„, scrie plastic Petre Dogaru, pe blogul alexisphoenix.org.