MIRACOL. A supravieţuit unei prăbuşiri de la 3.000 m şi apoi a trăit singură 11 zile în junglă

În ficare an, Ajunul Crăciunului are pentru Julianne Koepcke o semnificaţie cu totul deosebită faţă de a celorlalţi oameni, povestea sa dramatică despre moarte şi supravieţuire, bucuria salvării şi tragismul pierderii celor dragi împletindu-se într-o poveste de-a dreptul halucinantă, care dă peste cap şi minţile cele mai limpezi.

Totul s-a petrecut în ziua de 24 decembrie a anului 1971, când Julianne avea doar 17 ani. Era doar o şcolăriţă, care mergea împreună cu mama sa în vacanţa de iarnă. Au plecat din capitala statului Peru, Lima, unde locuia, spre Pucallpa, însă avionul nu a mai ajuns niciodată la destinaţie. „Ne-am îmbarcat pe la ora 11 dimineaţa. Eu şi mama mea stăteam în penultimul rând. Eu la fereastră, ca întotdeauna, mama lângă mine, iar pe scaunul dinspre culoar stătea un om destul de gras. Mamei nu-i plăcea să zboare. Era ornitolog şi spunea că este nefiresc ca o pasăre de metal să se afle în aer„, povesteşte Julianne pentru numărul pe octombrie al revistei Readers Digest, care va apărea în curând pe piaţă.

„Prima jumătate de oră a zborului a fost lipsită de evenimente deosebite. Ni s-au dat sandwich-uri şi băuturi, iar zece minute mai târziu însoţitorii de zbor au început să adune toate recipeintele, spunându-ne că vom zbura printr-o furturnă de proporţii. Dintr-o dată ziua s-a transformat în noapte şi fulgerele au început să lovească în toate direcţiile. Tăvile au început să zboare prin aeronavă, pasagerii au început să strige şi să plângă. Sperăm să fie ok, mi-a spus mama. În schimb, pe aripa din dreapta am văzut o lumină albă, orbitoare, nu ştiu dacă a fost fulger sau explozie. Am pierdut noţiunea timpului, avionul a început picajul. Am auzit-o pe mama mea spunând calm, acum totul s-a terminat„, mai spune Julianne.

Urmărește-ne în Discover

Adaugă-ne ca sursă preferată

„Zgomotele şi ţipetele oamenilor au încetat brusc, dintr-o dată. Mama nu mai era cu mine, iar eu nu mai eram în avion. Sunt încă legată de locul meu, pe scaun. Mă aflu la 3.000 de metri şi sunt în cădere. Căderea mea liberă este liniştită. Nu văd nimic în jurul meu. Centura de siguranţă îm strânge burta atât de strâns, încât nu pot respira. Înainte de a simţi frica, mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am revenit eram încă în picaj, cu capul în jos, iar pădurile tropicale din Peru veneau încet spre mine. Coroanele dense ale copacilor îmi aminteau de broccoli. Văd totul ca prin ceaţă, înainte de a-mi pierde din nou cunoştinţa. Când mi-am revenit eram deja în mijlocul junglei. Nu voi uita niciodată imaginea pe care am văzut-o când am deschis ochii, în dimineaţa următoare. Coroanele gigantice ale copacilor, inundate de o lumină aurie. Mă simţeam abandonată, neajutorată şi extrem de singură„, îşi mai aminteşte ea.

Ochii îi erau umflaţi şi vedea doar puţin, cu cel drept. Ceasul îi rămăsese intact şi putea observa că era ora 9 dimineaţa. Clavicula îi era ruptă şi a mai putut constata că are o tăietură adâncă pe gamba stângă. Părinţii săi fiind cercetători, a aplicat toate cunoştinţele învăţate de la aceştia, ea fiind familiazată cu lumea junglei. „Din fericire am trăit în junglă suficient de mult ca să mă familiarizez cu animale care fluieră, foşnesc, mârîie, de care te sperii, în general. Dintr-o dată am fost cuprinsă de o sete imensă şi am început să ling picăturile de apă de pe frunzele late. Nu am un cuţit pentru a tăia coaja palmierilor şi nici nu pot prinde peşte sau găti rădăcini. O mare parte din ce creşte în jungă e otrăvitoare, aşa că mi-am ţinut mâinile departe de ceea ce nu cunoşteam„.

Pe 28 decembrie ceasul său s-a oprit şi a început să numere zilele după răsăritul soarelui. Flămândă, a decis să meargă înot prin râul lângă care se afla, astfel că a zecea zi în junglă a găsit-o în derivă, cu fantezii privitoare la mâncare.

Lucrătorii forestieri descoperit pe Julianne Koepcke pe 3 ianuarie 1972, după ce ea a supravieţuit 11 zile în pădurile tropicale. 91 de persoane, inclusiv mama ei au murit în accidentul din 24 decembrie, iar Julianne a fost singurul supravieţuitor. Ea este acum biolog şi bibliotecare la Bavarian State Collection of Zoology, din Munchen.