Mişcarea Populară şi pelerina lui Harry Potter

Nimic ilegal, nimic nefiresc. Puţin pervers, poate. Util sau nu, de la caz la caz. Alianţa cu sine însuşi se întâmplă atunci când un partid care are o zestre electorală proprie semnificativă candidează, totuşi, într-o formulă de alianţă, alături de partide şi structuri care n-ar putea intra singure în parlament şi care nu aduc direct mai nimic. Motivaţiile unei asemenea decizii sunt diverse. Ideea se poate dovedi, în final, fericită sau nu.

În 2000 PNŢCD a decis să candideze sub umbrela unei alianţe numită Convenţia Democrată Română 2000. Din două motive. În primul rând ca să atragă cât mai mult din marele public al CDR-ului victorios în 1996, public pe care şi-l disputa acum cu liberalii. În al doilea rând ca să acopere, într-un fel, imaginea de partid izolat. În CDR 2000 nu exista nicio altă formaţiune seminficativă, următoarea grupare era Uniunea Forţelor de Dreapta care nu trecea de 2%. Rezultatele au fost proaste. Ţărăniştii ar fi putut, probabil, să intre singuri în parlament dar nu au reuşit să ajungă la procentajul mai mare, cerut de lege pentru alianţe.

În 2004 PSD a ajuns în alegeri alături de PUR (viitorul PC), sub numele de Uniunea Naţională PSD + PUR. Gruparea lui Voiculescu aducea Antenele şi atât. În plus, şi PSD vroia să mai elimine din imaginea de izolare pe care încerca să o impună opoziţia. E greu de crezut că socialiştii au obţinut vreun procent în plus prin alianţa cu PUR dar, după alegeri, numărul nefiresc de mare al parlamentarilor lui Voiculescu a devenit „soluţia imorală” care a permis naşterea guvernului Tăriceanu şi marginalizarea PSD pentru o lungă perioadă.

PD a candidat în 1996 alături de PSDR (Cunescu) sub numele de Uniunea Social Democrată. Nici PSDR nu trecea de un procent în intenţiile de vot. Dar alianţa de atunci şi-a atins scopul. Gruparea lui Cunescu era membră a Internaţionalei Socialiste şi asta a reuşit să devină şi PD, după o fuziune ulterioară.

Mişcarea Populară ar aduna în jurul PDL numai structuri care nu trec singure de 1%. Rostul lor e să ascundă pedeleul, să-l facă invizibil ca pelerina magică a lui Harry Potter. „Nu mai suntem ăia care v-au enervat în ultimii ani, e un nou început, un nou proiect, o nouă formulă!” În plus, iarăşi, se încearcă contrarea ideii de PDL-partid izolat. Există două probleme esenţiale în acest proiect. În primul rând, pelerinele politice nu sunt gratuite. Şi PUNR, şi ţărăniştii or să dorească locuri eligibile, or să chiar vrea în parlament. Iar PDL abia dacă mai are o treime din vechea zestre. Partidul condus încă de Emil Boc va trebui să taie în carne vie ca să le facă loc. Orice tăiere neatentă va naşte furie în teritoriu, acolo unde PDL e încă puternic, acolo unde se câştigă, de fapt, alegerile. Vă imaginaţi asemenea organizaţii trăgând din greu pentru alegerea domnului Aurelian Pavelescu?

În al doilea rând, marele partener UNPR e de stânga. Noua garnitură din PDL refuză unirea oficială cu principalul aliat care îi ţine la guvernare, vrea explicit o alianţă de dreapta, chiar dacă e greu de văzut astăzi care i-ar fi componenţa, cât de cât semnificativă. Sigur că, după o matură chibzuinţă, Gabriel Oprea ar putea mărturisi că partidul său e de dreapta anul ăsta, dar s-ar putea să nu fie crezut uşor. Una peste alta, naşterea acestei alianţe PDL-PDL pare a fi la fel de grea, în plan politic, cât e de dificilă, în plan economic, misiunea noului guvern.