După ce au analizat AND-ul prezent în sute de mostre de apă, cercetătorii conduşi de Neil Gemmell, profesor de genetică la Universitatea Otago din Dunedin, Noua Zeelandă, au descoperit cantităţi mari de ADN de ţipar, însă nicio secvenţă de ADN reptilian, scrie a1.ro.

Ţiparii uriaşi reprezintă cea mai probabilă explicaţie pentru observaţiile raportate care îl vizează pe legendarul Monstru din Loch Ness, arată un biolog neozeelandez, după o analiză extensivă a ADN-ului prezent în acest lac din Scoţia.

Alte Articole

Cel mai mare vulcan de pe Pământ, pe punctul de a erupe. Ar ...

SONDAJ. Un sfert dintre IMM-urile din România au nevoie de roboţi ...

Dumitru Prunariu, mărturii emoţionante la 40 de ani de la zborul ...

Cercetătorii au găsit şi ADN neidentificat, dar nicio dovadă de plesiozaur, reptile cu gât lung, al căror corp era similar cu cel al „monstrului din Loch Ness” ce ar fi fost văzut în lacul scoţian, a declarat profesorul Neil Gemmel.

„Oamenii vor continua să creadă în existenţa monstrului din Loch Ness”, în pofida acestei descoperiri. Există în continuare acel element de dubiu. Sunt încă mulţi oameni care vor să creadă (în existenţa monstrului din Loch Ness”, a mai spus cercetătorul neozeelandez.

„Eu nu cred în acele teorii … dar admit că s-ar putea să mă fi înşelat”, a adăugat Neil Gemmel.

Legendele despre existenţa unui monstru marin în acel lac scoţian cu adâncimea de 230 de metri datează cel puţin de pe vremea sfântului Columba din Iona, despre care se spune că ar fi îmblânzit monstrul acvatic, după ce acesta omorâse un slujitor al său în anul 565 e.n.

Reprezentanţii Visit Scotland, biroul oficial pentru turism din această regiune a Marii Britanii, au spus că au primit de-a lungul anilor „peste 1.000 de relatări de la martori oculari şi numeroase dovezi rămase neexplicate”, ce au legătură cu Monstrul din Loch Ness, informează cei de la Agerpres.

O fotografie din 1934, care pare să prezinte un cap asemănător celui de plesiozaur deasupra valurilor, a generat un interes uriaş în rândul opiniei publice, inspirând mai multe expediţii de tip „vânătoare de monştri”, dar şi monitorizări ştiinţifice ale lacului scoţian în deceniile care au urmat.