Misterul civilizaţiei minoice din Creta a fost dezlegat: S-au aflat originile sale

Studiile asupra ADN-ului au dezvăluit că minoicii erau europeni indigeni, clarificând misterul asupra provenienţei lor. Experţii credeau, până acum, că minonienii ar fi provenit fie din Africa, din Anatolia sau din Estul Mijlociu.

Conceptul civilizaţiei minoice a fost dezvoltat de Sir Arthur Evans, arheologul britanic care a descoperit palatul din Epoca de Bronz din Knossos, Creta. Evans i-a denumit pe oamenii care au construit oraşele din zonă după legendarul rege Minos, care, potrivit tradiţiei, a ordonat construcţia unui labirint în Creta pentru a ascunde celebrul minotaur, un om pe jumătate taur.

Evans credea că civilizaţia din Creta îşi avea originile în alte zone ale globului, sugerând că minoicii ar fi fost, de fapt, refugiaţi din Egipt.

„A fost surprins să găsească această civilizaţie avansată în Creta”, a declarat autorul studiului, George Stamatoyannopoulos, de la Universitatea Washington din Seattle, SUA. Dovezile pentru ideile sale includeau asemănări aparente între arta egipteană şi cea minoică şi între mormintele celor două civilizaţii. Alţi arheologi, însă, credeau că minonienii îşi aveau originile în Palestina, Siria sau Anatolia.

Alte articole

Mister dezlegat: S-a aflat ce a fost mai întâi, oul sau găina!

Descoperire uluitoare făcută de cercetători! Ce se ascunde în ADN-ul de caracatiță

În acest studiu, prof. George Stamatoyannopoulos şi colegii săi au analizat ADN-ul a 37 de indivizi înmormântaţi într-o peşteră din platoul Lassithi din Creta, în urmă cu circa 3.700 de ani.

ADN-ul oamenilor din civilizaţia minoică se asemăna cel mai mult cu cel al populaţiilor din Europa, mai precis cu cele din Sardinia, Iberia, Franţa şi Scandinavia. Mai mult, ADN-ul lor seamănă extrem de mult cu cel al locuitorilor din prezent din Creta.

Cercetătorii cred, prin urmare, că civilizaţia minoică s-a dezvoltat local, dar că a provenit de la europeni care au ajuns pe insulă în urmă cu circa 9.000 de ani, în neolitic.

Studiul a fost publicat în revista Nature Communications.