Mă fascinează să străbat România și să-i adun poveștile, ca să le aștern pe hârtie. Dacă ești atent, la fecare pas vei găsi ceva de ascultat, de privit, de reistorisit. Dar unele locuri mustesc de legende, ca și cum ai păși pe deasupra izvoarelor epice ale lumii, peste care Dumnezeu a presărat țărâna timpului, iar păsările au însămânțat-o cu iarba cuvintelor. Un astfel de spațiu binecuvântat este podișul carstic al Ponoarelor și tocmai acolo vreau să mergem acum, în locul de-i spune Canicea, un sat vechi, înglobat acum în satul mai mare al Izvernei. Ei, și cu Izverna asta îi o poveste și le-om zice acum, pe amândouă, împreună.

Citeşte şi Misterele care învăluie Templul Ursitelor din Munţii Făgaraş. În timpul slujbei apar SFERE LUMINOASE VIDEO

Alte Articole

Jador a vorbit despre relația secretă cu Andreea Bălan: „Pentru ...

Ce se întâmplă în organismul tău dacă mănânci pâine ...

Florii 2024. Care sunt tradițiile și superstițiile de care ...

Sufletul satului Canicea

Să-ncep însă cu Canicea și cu biserica lui cea veche de lemn, lutuită, văruită și-acoperită cu șindriliță. Ridicată pe la începutul anilor 1800, de către Muhuță Sbârnă din Seliștea Izvernei, după dorința fiică-si, preoteasa Sara Dumitrașcu din Cloșani, se-„nrudește” cu cea (mai vechișoară) din Ponoarele ori cu cea din Costești – aiste trei părând să respecte același timp de arhitectură. E mititică și îngustă, în formă de navă și seamănă, de-o vezi doar dintr-o parte, dintre nucii și brazii de dincolo de drum, cu o căscioară de oameni bătrâni. Și tot ca o casă de oameni bătrâni, stă cu „ochii” țintiți către poartă, să vadă de se mai întorc feciorii plecați la capătul lumii, au ba. Clopotnița de lemn și draniță e mai încolo și stă-ntr-o rână. Dar e atâta pace în juru-i, că glasul cintezei din brad se aude clar și cristalin îmbrăcând satul tot în speranță.

Biserica din Canicea are hramul Sfinților Voievozi și-a fost folosită cândva și ca lăcaș de cult, și ca școală pentru copiii satului din platoul Cloșanilor. Către ușa mică urcă dintotdeauna câteva trepte de piatră și de-o parte și de alta a lor, cerdacul semiînchis servea de… sală de clasă. Aci ședeau copiii pe scăunele cu trei picioare, cu tăblițele de lemn învelite în ceară pe care învățau a desena buchiile.

Citeşte mai mult despre locuri misterioase din România pe antenasatelor.ro.