Ce întâlnire democratică? Ce discuţii? Ce consens? Ce negocieri se pot duce cu un om care a declarat că soldaţii ruşi au invadat Ucraina „din greşeală”, aceştia nesesizând traversarea graniţei cu Ucraina?

De asemenea, Vladimir Putin a afirmat şi a susţinut timp de 15 ani acelaşi lucru: reconstrucţia Imperiului Rus pe baza testamentului lui Petru cel Mare. De atunci, atât Vladimir Putin, cât şi vicepremierul rus Dmitri Rogozin, dar şi ceilalţi purtători de geantă al lui Vladimir Putin, au făcut declaraţii cu privire la intenţiile ferme faţă de Occident şi în special faţă de Europa de Est.

Dacă aceste declaraţii ar fi venit din partea unui lider democrat, ar fi putut fi uşor trecute cu vederea, fiind calificate drept declaraţii politice, dar au venit, din păcate, din partea unui dictator cu puteri absolute. Iar doamna Angela Merkel, dar şi domnul Preşedinte François Hollande l-au tratat ieri pe Vladimir Putin ca pe un democrat, aproape chiar ca pe un „apărător” al drepturilor omului.

Singura soluţie acceptată de Rusia este Forţa.

În locul unei întâlniri tabloidizate excesiv şi al unui joc de glezne al liderilor Franţei şi Germaniei, aceştia ar fi trebuit să propună Europei, în urma unei consultări prealabile şi a celorlalte 27 state membre UE, în cel de-al treisprezecelea ceas, crearea unei forţe militare de intervenţie rapidă care să fie la dispoziţia Uniunii Europene şi să poată reprezenta o manifestare clară de respingere a atacului rusesc.

O astfel de forţă este justificată, deoarece Ucraina este în Europa, chiar dacă nu este membru al Uniunii Europene, iar menţinerea păcii, a suveranităţii şi apărarea graniţelor ţărilor Europei ar trebui să fie o reală preocupare.

Dar cum am putea vorbi despre aşa ceva în condiţiile în care nu Europa a stat la masa negocierilor, ci Franţa şi Germania, de altfel vechii parteneri de afaceri ai Rusiei?!

Argumentez aici prin stupoarea stârnită atunci când am văzut că, în cadrul negocierilor de la Minsk, „Prea-Înaltul” Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate, doamna Federica Mogherini, nici măcar nu a fost invitat „să ia notiţe”. Ce politică externă reprezintă sau poate reprezenta Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate în condiţiile în care politica externă a Uniunii este dictată doar de două state membre? Unde a fost Polonia? Unde a fost România? Unde a fost Italia sau Spania?

Cu ce acord s-au prezentat Angela Merkel şi Francois Hollande la aceste negocieri? Nu m-ar mira ca la întâlnirea de la Minsk să fi mers cu două mape: una cu acord de încetare a focului în Ucraina, şi alta de încheiere a unui nou acord de furnizare a gazului rusesc pentru dezvoltarea celor două economii.

Este evidentă atitudinea mea ironică, însă acesta este preţul plătit pentru naivitatea unor ţări ca Germania şi Franţa, şi nu numai, în a-l considera pe Vladimir Putin drept un „lider democrat”, capabil să facă diferenţa între afaceri şi politică. Această situaţie poate fi comparată cu aceea a unor lideri politici români care au impresia că împrumutând bunuri, luând bani sau acceptând servicii din partea interlopilor i-ar putea refuza ulterior când vin să ceară lucruri în contradicţie cu legea.

De aceea consider întâlnirea de ieri o victorie a ţarului, care nu numai că nu a cedat Crimeea şi nu a restabilit graniţele încălcate de armatele ruseşti, ci a câştigat timp pentru a stabili o nouă strategie de expansiune în regiune.

Nu a cedat şi nu va ceda nici măcar un centimetru din teritoriul cucerit cu preţul a peste cinci mii de morţi, atâta vreme cât puterile Europei şi SUA se vor mărgini la întâlniri protocolare, şi nu la atitudine de forţă faţă de Rusia.

Desigur, sancţiunile economice lovesc Rusia, lovesc în economia rusă, iar decizia Uniunii Europene și a SUA de a limita puterea financiară a Rusiei este una corectă. (Numai prin blocarea conturilor oligarhilor ruşi, prieteni ai lui Vladimir Putin, SUA au dat lovitura: blocarea a cincizeci de miliarde de dolari.)

Doar că ceea ce nu realizează Occidentul este că această decizie loveşte în rusul de rând, nu în ţar. Ţarul are suficiente resurse financiare datorate gazului şi petrolului încât să-şi manipuleze poporul, singurul efect al acestei sancţiuni fiind creşterea popularităţii lui Vladimir Putin, care pune pauperizarea rusului de rând pe ambiţia “malefică” a Occidentului, şi nu pe ambiţia sa de a rămâne în istorie un mare conducător al unui Imperiu.

Speranţa Occidentului că Putin va fi înlăturat de propriul popor, acesta conştientizând că este vorba despre o ambiţie personală a ţarului, este o iluzie, cu atât mai mult cu cât Rusia este parte a Uniunii Eurasiatice.

Cum bine observa un cititor al articolului precedent, Rusia, prin Vladimir Putin, este, într-adevăr, în postura de negociator al poziţiei de lider al Uniunii Eurasiatice, loc ce va fi ocupat, fără îndoială, de către China, dar căreia Rusia trebuie să-i demonstreze că este o mare putere. În acelaşi timp, Rusia trebuie să demonstreze Occidentului şi lumii euroatlantice că există şi contează şi că nu are limitările de democraţie precum lumea euroatlantică.

În tot acest context, întâlnirea de la Minsk începe să semene cu o glumă proastă. Desigur că pacea e preferabilă războiului şi trebuie încercată, până în ultima secundă, evitarea conflictelor militare şi pierderea de vieţi, dar a trecut deja un an de când Rusia a promis pacea şi oferă război, după cum spuneam în analiza pecedentă, avansând încet, dar sigur spre ocuparea celei mai mari ţări din Europa de Est: Ucraina.

Fără a ofensa niciuna dintre ţările membre ale Uniunii Europene, am senzaţia că acestea se comportă precum elevii unei clase bătuţi pe rând de un bătăuş, fiecare dintre ei sperând că nu-i va veni rândul în ziua următoare.

Argumentez această teză printr-o serie de declaraţii făcute de importanţi şi implicaţi lideri polici în jocul actual. Toate aceste declaraţii, inclusiv cele ale ţarului, trădează politicianismul şi demagogia faţă de momentul prezent:

Vladimir Putin declara în august 2014: „Eu consider că ruşii şi ucrainenii sunt practic un singur popor, indiferent ce ar spune oricine. Cei care au locuit din vechime pe actualul teritoriu al Ucrainei, nu şi-au spus niciodată altfel decât .” (Declaraţia tranşantă a preşedintelui Vladimir Putin venea la scurt timp după ce NATO promitea sprijin financiar Kievului şi cerea Moscovei să-şi retragă trupele.)

Primele declaraţii ale lui Putin după întâlnirea de la Minsk: “Nu vom ameninţa cu războiul pe nimeni. Vom continua să cooperăm şi toate încercările prin care trecem, inclusiv aşa-numitele sancţiuni, cred că nu vor aduce fericirea nimănui până la capăt. Cât priveşte o ţară ca a noastră, cu siguranţă că sancţiunile nu vor fi eficiente chiar dacă ne dăunează.”

Aleksandr Dughin, consilier al preşedintelui Dumei de Stat şi un apropiat al preşedintelui rus Vladimir Putin, considera necesară crearea unui “imperiu eurasiatic” dominat de Rusia din care să facă parte inclusiv România, Ungaria, Serbia, Slovacia şi Austria.”Este necesar un imperiu eurasiatic care să contracareze influenţa Occidentului nihilist”, a spus Dugin, vorbind despre o “nouă ordine mondială” bipolară, formată, de o parte, din Statele Unite şi Europa Occidentală (condusă de Germania), şi, de altă parte, din Uniunea Eurasiatică, dominată de Rusia. În 2008, el explica cum „imperiul sovietic se va reconstrui prin diferite mijloace – forţă, diplomaţie, presiuni economice. Asta va depinde de loc şi de moment”.

Angela Merkel – Cancelarul Germaniei – atenționa înainte de întâlnirea de la Minsk: “Pentru cineva care vine din Europa, pot sa spun doar ca, daca vom renunta la principiul integritatii teritoriale, nu vom fi capabili sa mentinem ordinea de pace in Europa.” Iar după întâlnirea de la Minsk, Merkel declara că nu-și face nicio iluzie pe tema acordului pe Ucraina la care s-a ajuns, joi, la Minsk, subiniind că mai sunt încă „mari obstacole” de trecut înainte de a ajunge la o rezolvare a conflictului.

Analiza integrală pe aid-romania.ro