Motivare CCR: Unele propuneri de modificare a legii privind executarea pedepselor nu respectă cerinţele de claritate şi previzibilitate

Actul de sesizare a avut ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile articolului unic punctele 2-5 şi punctul 10 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia articolul unic punctul 5 nu stabileşte clar în ce condiţii dispoziţiile referitoare la înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive pot fi aplicabile în cursul executării pedepsei, Curtea apreciază că aceasta este întemeiată.

„Astfel, Curtea reţine că alin.(9) al art.221 prevede că ‘Instituţia, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii’, iar alin.(11) al aceluiaşi articol stabileşte că ‘În cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura arestului la domiciliu sau obligaţiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege’.”

Or, potrivit motivării, în cazul detenţiei la domiciliu, ca modalitate de executare a pedepsei privative de libertate, trimiterea la aceste norme „determină confuzie cu privire la interpretarea şi aplicarea lor sub aspectul organului competent să verifice periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către condamnat, dacă acesta are sarcina de a sesiza de îndată procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, având în vedere că procesul penal se află în faza de executare a hotărârii judecătoreşti de condamnare, precum şi sub aspectul autorităţii competente să dispună, în condiţiile prevăzute de lege, înlocuirea detenţiei la domiciliu cu o altă formă de executare a pedepsei, respectiv detenţia în penitenciar”.

Alte articole

Reacţia ministrului Justiţiei după ce CCR a amânat a cincea oară pronunţarea pe legea pensiilor magistraţilor: „Nu există soluţii miraculoase. Nu există un termen predefinit”

Dragoș Pîslaru anunță că România a pierdut oficial 231 de milioane de euro după ce CCR a amânat pronunțarea pe reforma pensiilor speciale: „Este singura țară din lume unde iei o pensie specială, salariu de judecător CCR și intri și în concediu paternal”

Curtea constată că, sub aspectul înlocuirii măsurilor dispuse, normele cuprinse în articolul 221 din Codul de procedură penală au o aplicabilitate strict determinată – arestul la domiciliu, care nu poate fi extinsă prin analogie, „în mod corespunzător”, în cazul detenţiei la domiciliu.

„Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că dispoziţiile art.381 alin.(3) din lege fac trimitere la soluţii legislative incompatibile cu faza execuţională a procesului penal şi sunt de natură a genera confuzie şi incertitudine cu privire la modul de interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii legale” , se arată în motivare.

CCR apreciază că dispoziţiile articolul unic punctul 5 din legea supusă controlului, care introduc art.381 în Legea nr.254/2013, referitor la „Regimul detenţiei la domiciliu”, prin modul deficitar şi omisiv de redactare, nu reglementează un regim juridic propriu măsurii detenţiei la domiciliu, ca modalitate de individualizare a executării pedepsei cu închisoarea.

„Trimiterea la o instituţie juridică deja existentă în Codul de procedură penală, care are o configuraţie de sine-stătătoare, incompatibilă cu măsura reglementată prin legea supusă controlului, nu numai că generează confuzie şi echivoc, dar nu poate complini lipsa unui regim juridic corespunzător într-un domeniu în care legiuitorul are obligaţia constituţională de a respecta principiul legalităţii”, se menţionează în documentul citat.

Cu privire la dispoziţiile articolului unic punctele 2, 3, 4 şi 5 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.254/2013, Curtea observă că acestea introduc sintagmele „fapte comise cu violenţă” şi „fapte comise fără violenţă”, pentru a determina incidenţa sau exceptarea de la executarea pedepsei în regim închis, semideschis, deschis sau în regim de detenţie la domiciliu.

Curtea reţine că această categorie de infracţiuni este „vag circumscrisă, astfel că, în procesul de aplicare a legii, va fi dificil de identificat în mod riguros care infracţiune cade sub incidenţa normelor care vizează regimurile de executare a pedepselor privative de libertate. Mai mult, aşa cum arată autoarea sesizării, în cazul tuturor infracţiunilor în conţinutul cărora săvârşirea prin violenţă reprezintă o modalitate alternativă, din textul de lege ‘nu rezultă cu claritate dacă numai săvârşirea în concret în modalitatea exercitării violenţelor se include în sfera excepţiilor de la executarea pedepsei prin detenţie la domiciliu sau dacă, pentru includerea în sfera excepţiilor, este suficient ca norma de incriminare reţinută în încadrarea juridică să prevadă, ca modalitate alternativă, exercitarea violenţelor”, se .

Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile articolului unic punctele 2, 3, 4 şi 5 nu respectă cerinţele de calitate a legii privind claritatea şi previzibilitatea, încălcând prevederile art.1 alin.(5) din Constituţie.

În ceea ce priveşte critica dispoziţiilor articolului unic punctul 10, Curtea reţine că acestea modifică procedura de acordare a liberării condiţionate, în sensul că „liberarea condiţionată se dispune prin încheiere de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate la propunerea comisiei pentru liberare condiţionată, la cererea persoanei condamnate, potrivit procedurii prevăzute în prezentul articol”.

Astfel, sub aspectul competenţei de a dispune liberarea condiţionată, Curtea constată că instituţia este reglementată prin două norme, cu conţinut diferit: pe de o parte, judecătorul de supraveghere a privării de libertate, (…) şi, pe de altă parte, judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. „Aşa fiind, întrucât dispoziţiile articolului unic pct.10 din legea supusă controlului introduc o soluţie legislativă care intră în contradicţie cu o normă preexistentă, pe care nu o modifică, Curtea reţine că această împrejurare generează confuzie în procesul de aplicare a legii, încălcând art.1 alin.(5) din Constituţie, din perspectiva lipsei de claritate şi previzibilitate a normei legale”, se mai arată în motivare.

În unanimitate de voturi, CCR a admis în 4 iulie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în legătură cu modificările aduse Legii privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate.

Pe 8 iunie, Instanţa Supremă a decis să sesizeze Curtea în legătură cu aspecte de neconstituţionalitate în cazul actului normativ pentru modificarea şi completarea Legii 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.