Podul Grant este un adevărat simbol al Bucureștiului, construcția inaugurată cu mare fast în 1909, are la bază o frumoasă poveste de dragoste veche de două secole, dintre un scoțian și o tânără româncă din vestitul neam al Goleștilor, luptători la Revoluția din 1948.

Impunătoarea lucrare arhitecturală, Podul Grant, poartă de fapt numele scoțianului Effingham Grant, care în 1837 a poposit în Valahia pentru a fi secretar al consulului britanic al vremii.

Alte Articole

Vestea tristă a dimineții. Din păcate, Alexandru Arșinel...

Val de ninsori şi viscol peste România. Meteorologii ANM au ...

Vasluianul infectat cu Omicron nu este lăsat de vecini nici ...

Effingham era de fapt fratele mai mare al Mariei Rosetti, pe numele inițial, Mary Grant, ce avea să-l urmeze pe fratele ei în România, câțiva ani mai tâziu unde se va căsători cu Constantin Rosetti și devine prima femeie jurnalist din țară.

Maria Rosetti, prima femeie jurnalist din țară, muza pentru tabloul „România Revoluţionară”: „Expresivă, pasionată, artistă. Scria bine cu însufleţire romantică”
În România, tânărul o cunoaște pe Zoe Racoviță, fiica lui Alexandru Racoviță și a Anei Golescu și nepoata lui Dinicu Constantin Golescu, fost boier și cărturar român, fiu al marelui ban din Țara Românească Radu Golescu și al Zoiței Florescu.

Între britanicul Effingham Grant și Zoe Racoviță, supranumită „cre­ola” sau „micuța republicană”, în scrisorile familiei, se țese o pasională poveste de dragoste și în ciuda diferențelor culturale, cei doi tineri se căsătoresc în 1850.

Conform epocii, un lucru im­por­tant era vestirea apropiatei căsătorii. „Încântătorul domn Grant se va căsători cu nepoata noastră”, anunță într-o scri­soare, datată 1 iunie 1850, Zoe Golescu, căreia fa­milia îi spunea „mămicuța”. Apoi, Zoe Ra­co­viță, mireasa, își anunță unchii, răspândiți prin toa­tă Europa, spu­nând despre căsătoria ei plănuită că este „un su­biect care mă face să roșesc și care și astăzi mă face să-mi las ochii în jos”, dar îi asigură că are conștiința „îndatoririlor viitoare care sunt mari și frumoase” și le va îndeplini pentru a se face „demnă de numele sacru ce va purta”.

Din mariajul celor doi au rezultat 16 copii, naturalizați români prin decizia Senatului.

Tinerii însurăței au primit drept dar de nuntă sume de bani și bijuterii scumpe, iar ca zestre le-a fost acordată moșia din partea de apus a Bucu­reștiului, conacul cunoscut sub numele de Palatul Belvedere. Era un teren vast, situat în locul unde se află în prezent cartierele Regie și Crân­gași, udat în colțul de sud-vest de apa Dâmboviței, dincolo de care se ridică dealul Cotrocenilor.

Podul Grant, mărturia unei iubiri ce dăinuie de două secole

După căsătorie, Zoe și Effingham s-au mutat la Belvedere, devenind stăpânii locului.Effingham Grant hotărâște la 34 de ani să se lanseze în afaceri, iar prima sa inițiativă este  înființarea Manufacturii de tutun Belvedere, devenită ulterior „Regia Monopolurilor Statului”, iar zona e cunoscută în prezent drept „Regie”.

Grant este pionierul unei afaceri interesante în România, fiind cel care, în 1865, construiește prima crescătorie de orhidee, de aceea până în ziua de azi, zona poartă numele de Strada Orhideelor.

Unul dintre fiii celor doi, Robert Grant, a devenit inginer, el participând la construirea podului peste calea ferată, dinspre Calea Griviței spre Crângași. Podul a fost botezat Effingham Grant în onoarea tatălui lui Robert.

Povestea frumoasă de iubire a soților Grant s-a încheiat brusc, în anul 1892. Cei doi au murit unul după celălalt, într-un interval de doar două săptămâni. Mai întâi Zoe, de boală, iar apoi Effingham, de tristețe și de singurătate.

În forma sa inițială, podul consta din patru tabliere metalice din oțel pudlat, cu deschiderea de 42 m, cu grinzi cu zăbrele calea jos, de tip Schwedler, care au fost recuperate de la podul peste râul Putna Seacă, de pe linia Buzău-Mărășești, când acestea au fost înlocuite cu altele din oțel. Ulterior, când au fost construite cele două linii de acces în depoul București Călători, podul Grant a fost lungit cu două deschideri de câte 10 m, din grinzi metalice înglobate în beton. În anul 1929, „Atelierele Centrale de Poduri”, întreprindere proprie a Companiei de Căi Ferate din România, specializată în uzinarea și montajul podurilor de cale ferată, a executat lucrări de consolidare a Podului Grant.

La sfârșitul anilor ‘70 și începutul anilor ‘80 paralel cu acesta a fost construit un nou pod. Noul pod Grant, care trece peste un grup de căi ferate de 136 de metri lățime, a fost construit conform noilor standarde antiseismice stabilite după cutremurul din 1977. A fost aleasă o structură economică constructiv, cu grinzi precomprimate de beton, o tehnologie constructivă avansată, realizată cu resurse românești la întreprinderea Granitul.

Pasajul principal asigură pe fiecare sens circulația traficului auto pe două benzi și a tramvaiului pe o linie, lățimea totală pentru un sens fiind de 10,50 m cu banda de 1,20 m între ele. În afară de pasajul principal există și 6 pasaje amplasate pe bretelele de legătură cu diversele artere de circulație din zonă. Pasajele de acces din calea Giulești și de coborâre pe calea Giulești asigură circulația vehiculelor pe o bandă în sens unic, având lățimea de 5,50 m. Celelalte pasaje pe bretele asigură circulația rutieră pe două benzi de circulație, câte una pe sens, având o lățime totală de 11,00 m.

Casa Macca, una dintre bijuteriile arhitecturale ale Bucureștiului, revine la viață după mai bine de o sută de ani. Povestea clădirii emblematice a ‘Micului Paris”

Noul pod a fost dat integral în folosință în 1982 și avea rolul de a face legătura între cartierele centrale, dincolo de liniile ferate late de 136 de metri, și cartierele mărginașe Crângași și Militari.

Din vechiul pod, a mai rămas doar un zid, care dăinuie ca mărturie a unor ca mărturie a unor vremuri apuse, când personalități vizionare ale țării au pus bazelele infrastructurii moderne de la începutul secolului XX.