POVESTE ADEVĂRATĂ: „Omul acesta nu te iubeşte, ci te posedă”

Am început să mergem împreună la petrecerile studențești, la film, în oraș. Apoi m-am dăruit lui știind că este singurul care a reușit să vadă omul din mine, dincolo de aparențe și de comportamentul meu ezitant. A fost o jumătate de an minunată, în care eram cea mai fericită fată din lume: aveam un iubit, îl prezentasem părinților, el mă dusese acasă la ai lui, vorbisem chiar de căsătorie.

Apoi ceva a început să se schimbe. La început cu întrebări aparent nevinovate gen „ai de gând să mănânci și aia și aia? Nu e prea mult?”, ceea ce îmi sublinia subtil că sunt deja plinuță, lucru de care știa că mă simt frustrată. Sau „ești sigură că vrei să faci cutare lucru? Știi că deciziile nu sunt punctul tău forte”… și tot așa, parcă înadins îmi submina încrederea în mine, care abia ce mai crescuse datorită lui și faptului că mă simțeam iubită și deci, trebuie că era ceva bun în mine.

Cam de anul trecut din vară a început să țipe la mine.Am fost la mare împreună cu prieteni de facultate și într-o seară în club ne-am întâlnit cu un tip care nu face parte din gașca noastră, dar e recunoscut ca un mare crai. Tipul cred că m-a văzut pentru prima dată în afara facultății, bronzată, îmbrăcată ca de club, și a început să se dea la mine. Recunosc că am fost măgulită de atenția lui – până la urmă e armăsarul campusului – dar nu cred că i-am răspuns la avansuri. Oricum nu eram interesată, dar eram și cu iubitul acolo, și n-aș fi făcut așa ceva.

La plecare, însă, el mi-a făcut pentru prima dată o scenă în public. Înainte mai ridicase tonul la mine, dar numai în privat. De data asta erau de față prietena mea și iubitul ei. Amîndoi au fost stânjeniți de situație. La început s-au făcut că nu aud, dar în cele din urmă iubitul prietenei mele s-a luat de el și i-a zis că nu ar trebui să-mi vorbească așa. El a tăcut până când am ajuns la hotel.

În cameră a luat-o de la capăt, cu gelozie, scandal, urlete. Era ca apucat. Până când au intrat peste noi, iar, prietenii noștri. Pentru prima dată m-am simțit prost pentru situație, dar îl iubeam și am pus totul pe seama geloziei – care la acel moment mă măgulea. Era un semn că sunt dorită, deci i-am acceptat simțul exacerbat al posesiei. Prietena mea, însă, și iubitul ei, mi-au sugerat, subtil, să renunț la el, pentru că nu e normal ca după un an de relație să se comporte așa. Am ignorat atunci acel sfat.

Totuși, de atunci lucrurile parcă s-au înrăutățit. Nu m-a lovit niciodată, nici nu concep așa ceva și nici nu-l cred în stare, dar uneori mi se pare că abuzurile psihice la care mă supune sunt mai rău decât o palmă. Gelozia, umințele și țipetele au devenit un comportament cotidian. Am devenit o ființă nesigură, temătoare și am început să mănânc pe ascuns de frică să nu mă admonesteze. Totuși, în continuare îl iubesc și mi-e greu să renunț la el. Este omul cu care visez să mă căsătoresc. Sau… visam nu demult. Nu mai sunt sigură, dar ideea de a mă despărți de el mi se pare ca și când mi s-ar cere să părăsesc pământul și să mă mut definitiv pe lună. 
Prietena mea a încetat să-mi mai spună că ar trebui să renunț. Dar încă mă urmăresc niște cuvinte de-ale ei: gelozia nu este semn de iubire, ci de boală. Omul ăsta nu te iubește, ci te posedă. Cu cât stai mai mult, cu atât îi vei da mai multă putere asupra ta și când vei vrea cu adevărat să pleci el ar putea chiar să te împiedice fizic s-o faci. 

Citeşte continuarea pe eva.ro