Povestea impresionantă a unei paciente care ar fi fost izgonită din spital de medicul Lucan: „Aveam hemoragie, dar m-a dat afară…”

Paula Blându are în prezent 47 de ani, este originară din localitatea Malul cu Flori, din judeţul Dâmboviţa, şi a ajuns pentru prima dată la Institutul Clinic de Urologie şi Transplant Renal din Cluj (ICUTR) în anul 2001, într-o stare foarte gravă.

Cazul ei a fost prezentat Danielei Bartoş, care deţinea pe atunci funcţia de ministru al Sănătăţii. Impresionată de situaţia dramatică în care se găsea femeia, Bartoş a intervenit direct şi i-a trimis o scrisoare lui Lucan, prin care îl ruga să se ocupe de Paula Bartoş.

Calvarul ei a început în 1997, când a fost diagnosticată iniţial cu infecţie urinară. Din păcate, ulterior avea să se dovedească faptul că nu era vorba de o simplă infecţie.

„Am aflat în urmă cu 20 de ani că am probleme. Aveam dureri mari şi am fost internată prima dată la Câmpulung, unde mi s-a spus că am o simplă infecţie urinară. Dar problemele persistau şi aşa am ajuns apoi la Bucureşti, la spitalul Carol Davila. Chiar în ziua în care împlineam 20 de ani mi s-a pus diagnosticul de insuficienţă renală”, a povestit Paula Blându, potrivit adevarul.ro. 

Situaţia ei a continuat să se agraveze şi aşa a ajuns să se interneze  la Târgovişte.

„Până atunci s-a mai întâmplat ceva cu mine. Dintr-o dată n-am mai văzut. Am fost la Piteşti, la Spitalul Militar. Mi-au spus să-mi rezolv întâi problema cu rinichii, apoi o să mă fac bine şi cu ochii. Am început să fac şedinţele de dializă, dar nu puteam să stau până la capăt, fiindcă mi se făcea rău de fecare dată. Aveam glaucom netratat, mi-a crescut presiunea intraoculară şi mi-am pierdut ochiul stâng. La Bucureşti mi-au făcut criogenie şi mi-au băgat 10 puncte de gheaţă în el. Mi-au spus că dacă nu ajung la transplant, ochiul oricum nu mai poate fi salvat şi că trebuie scos”.

Transplantul părea o utopie, mai ales că situaţia financiară a pacientei nu-i permitea să plătească un medic. În tot acest coşmar, a apărut şi o rază de soare.  O cunoştinţă din Târgovişte, dirigintă de poştă, s-a oferit s-o ajute şi i-a scris fostului ministru al Sănătăţii, Daniela Bartoş.

Impresionată de situaţia femeii, Daniela Bartoş a luat legătura cu conducerea ICUTR şi i-a cerut lui Mihai Lucan să o trateze.

„Nu puteam visa la transplant pentru că eu n-aveam bani nici de covrig. Dar mama mi-a promis că mă ajută, că-mi donează un rinichi. O cunoştinţă, dirigintă de poştă, mi-a spus să scriu cu cuvintele mele ce vreau şi ea o să-mi trimită adresele unde vreau. A trimis la Ministerul Sănătăţii. Am primit răspuns după numai trei zile, când eram în dializă. Am fost fericită. Eram prima pe lista morţii în dializă şi prima pe lista de transplant. Mă întrebau toţi pe cine am la Cluj sau pe cine am la Bucureşti, pe când eu nu cunoşteam pe nimeni”, a dezvăluit Paula.

Operaţia de transplant a avut loc în 2002 şi a fost o reuşită, astfel că femeia îndrăznea din nou, după mai mulţi ani, să spere. Însă au apărut alte şi alte probleme. În 2006, soţul ei a murit, iar la scurt timp au decedat şi socrii. Rămasă singură cu o fetiţă de un an, Paula s-a întors acasă, la familie, unde trăia în condiţii grele de imaginat, într-o locuinţă amenajată dintr-un fost grajd. Cu timpul, problemele sale cu rinichii au reapărut, iar după mai mulţi ani era nevoită să se întoarcă la institutul de la Cluj.

„Au apărut complicaţii, iar la început am încercat să le rezolv prin telefon, vorbind cu medicii, din cauză că nu aveam bani. Dar în urmă cu doi ani am avut o hemoragie şi am ajuns din nou la Cluj. Am văzut că nu sunt luată în considerare, am stat trei sau patru zile, după care a trebuit să plec. Mi-a zis domnul Lucan să plec, aşa că a trebuit să plec acasă. Mulţumesc lui Dumnezeu că am putut ajunge acasă, voiam să mor pe perna mea”, a rememorat Paula.

Lucan ar fi dat-o afară din spital. Cel mai mult a durut-o felul în care, spune ea, a fost dată afară din spital, deşi avea hemoragie şi risca să moară.

„Nu vreau să supăr pe nimeni. Domnul profesor Lucan mi-a făcut de-a lungul timpului trei intervenţii pentru care n-am plătit nimic. Nici nu aveam de unde, dar venisem cu o scrisoare de la Ministerul Sănătăţii. M-a trimis acasă într-o perioadă în care a fost foarte greu. Deşi aveam hemoragie, a fost de neînduplecat, pentru că n-aveam bani şi ocupam un pat în spital. A urlat la medicii care mă îngrijeau: «N-aţi trimis-o nici acum pe asta? Să n-o mai văd aici». Şi a trebuit să merg acasă, aproape 500 de kilometri, deşi îmi era rău, foarte rău”, susţine femeia.

În disperare de cauză, ea s-a dus apoi la Spitalul de Urgenţă din Târgovişte, unde spera să primească un tratament adecvat. A avut parte însă de alte neplăceri.

„M-am dus în urgenţă la Târgovişte şi am aşteptat de la 8 dimineaţa până la 8 seara. Domnul doctor care mă mai tratase nu era. Speram să mă ia cineva până la 3, mi s-au făcut două analize, uree şi creatinină. Mi s-a făcut şi Furosemid stând pe bancă. Aveam deja picioarele umflate şi am plecat cumva acasă cu ultima cursă”, relatează ea.

Între timp, la finele anului 2017, Paula Blându s-a întors la institutul clujean, locul din care Mihai Lucan plecase între timp. De această dată nu a mai avut niciun fel de probleme cu internarea şi se află şi în prezent sub tratament, iar situaţia sa este sub control.

„Acum, situaţia mea e sub control, am fost iniţial la Medicală 1 în Cluj, mi-au făcut nişte analize, dar am început iar să mă simt foarte rău, nu mai vedeam nimic şi am ajuns aici, la institut. Am şi ceva probleme pe gastro, mi s-a dat albumină, iar acum sunt mai bine. Sunt îngrijită şi i-am reîntâlnit pe medicii şi pe asistentele care au avut şi pe vremuri grijă de mine, riscând să fie certaţi de Lucan. Acum nu se mai pune problema aşa”, a încheiat femeia.

Citeşte şi Anchetă în cazul medicului Lucan. Povestea unei fete al cărui rând la transplant nu a mai venit niciodată