Când a avut loc tragedia se numea Miriuţă, avea 17 ani şi învăţa la Grupul Şcolar Energetic Iaşi. Se afla în discoteca Maxx Space împreună cu clasa şi cu cea mai bună prietenă a ei, Gabriela Mo­raru, la o reuniune cu şcoala: competiţie de karate organizată între două şcoli din Iaşi, colegiile „Le­onida” şi „Asachi”, urmate de distracţie şi dans. În timpul demonstra­ţiilor, supravegheate de profesori, unul dintre colegi a aprins cu alcool tehnic una din torţe, iar în momentul în care din neatenţie i s-a aprins şi sticla, băiatul a aruncat-o unde a apu­cat. Avea să înceapă calvarul pentru Mona, scrie ziaruldeiasi.ro.

„Când a văzut că fla­căra s-a ridicat din tăviţă şi a cu­prins sticla, băiatul a aruncat sticla, care a venit direct în mine. S-a speriat… Poate şi eu aş fi reacţionat la fel. Nu a vrut să o arunce în mine. Atunci am luat foc, părul îmi ardea, alcoolul s-a împrăştiat şi pe Gabriela, cea care a încercat să mă ajute. Noi veneam de la baie, iar când am ajuns în sală prezentatorul nu ne-a mai lăsat să trecem deoarece spectacolul începuse. Ne-am oprit şi am rămas acolo în pi­cioare, lângă locul unde era de­monstraţia„, îşi aminteşte Monalisa Podoleanu.

Alte Articole

Codin Maticiuc a rămas fără telefon în autobuz! „Cumva ...

Orașul din România de care fuge oricine! Chiar dacă chiriile ...

Cei din PSD cer USR-ului să o excludă pe Clotilde Armand din ...

A ajuns la spital pe targă, cu arsuri pe 45% din suprafaţa corpului, un procent la care orice specialist român îţi dă şanse tinzând spre zero. La spital a ajuns şi prietena ei, Gabriela, dar nu pe targă, ci pe picioarele ei. Săp­tămânile petrecute în rezervă au fost extrem de lungi.

„Am stat cu Gabriela într-o re­zer­vă. Eu eram în stare gravă, ea îmi dădea să mănânc cu linguriţa. Era bine, avea grijă de mine… La un moment dat, ne-au separat: ea voia să fie mai rece în cameră, eu voiam mai cald, deoarece îmi era frig. Ne-au separat, dar ea venea dimineaţa la mine să mă vadă. După o săp­tă­mână, am reuşit şi eu să dorm noap­tea. Pentru că, în primele nopţi, nu puteam dormi deloc, a­veam coşmaruri, visam că eram în flăcări. Când m-am trezit, în di­mi­neaţa aceea, o aşteptam pe Ga­briela la mine. Nu a mai venit… Apoi mi-au spus că a intrat în comă. Mi-au povestit că Gabriela a deschis ochii dimineaţa, iar asistentele i-au spus de mine: că mă recuperez, că am reuşit să merg… După aceea a închis ochii… Nu s-a mai trezit…„, spune Monalisa.

Greul însă abia de acum avea să urmeze pentru Monalisa. Spune că i-a fost foarte greu să se recupereze. În primele două săptămâni nu a putut merge pe picioarele ei. Apoi, când s-a dat jos din pat, s-a simţit ca un copil mic, care învaţă primii paşi.

„Am mers la recuperare un an, după ce am luat foc. Mi se făcea masaj la faţă, la gât, la mâna stângă… Pe mâna stângă aveam arsuri de gradul IV, era foarte grav. Trebuia amputată. Atunci, medicul Stamate (Teodor, n.r.) m-a operat şi mi-a spus că nu îmi va amputa mâna, deşi riscam să fac cangrenă. Stamate mi-a redat viaţa: nu mi-a tăiat mâna! Mi-a făcut atunci grefă de piele, am avut noroc că nu m-am infectat, deoarece pe mâna asta nu aveam deloc piele. Un an după aceea am avut vocea foarte groasă, de la fumul care mi-a afectat gâtul. Şi acum, în fiecare primăvară, eu două-trei săptămâni sunt răguşită, nu pot vorbi„, explică Monalisa.

A făcut 30 de ani. Pe soţul ei, Daniel, l-a întâlnit la un an după tragedie. Trecuse oarecum peste multe greutăţi, şi a descoperit că dragostea adevărată nu ţine cont de fineţea pielii, ci de frumuseţea sufletului.

„Când ne-am întâlnit, era frig afară, aveam bluză pe gât, nu se vedeau cicatricile. Dar nu a contat cum arătam. M-a cunoscut cu cicatrici… Contează sufletul. Pă­rinţii lui, el este din Covasna, nu m-au întrebat decât după şapte ani de căsnicie ce am păţit. Abia atunci le-am spus„, îşi aminteşte Monalisa.

După ce a terminat liceul, Mona a intrat la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi, la specializarea Tehnică Dentară. Însă nenorocirea din timpul liceului avea să-i schimbe irecuperabil destinul. A făcut doar doi ani, apoi a renunţat. Nu pentru că nu-i plăcea să înveţe, ci pentru că nu a putut din punct de vedere fizic să continue.

Citeşte şi COLECTIV. MĂRTURII ale răniţilor: Am văzut oameni care au murit în faţa mea. Crezi că ne e bine să ne amintim?