Alex Owumi dispunea de un apartament enorm, iar tot ce se găsea acolo era o adevărată operă de artă. În spaţiul generos se aflau două livinguri mari, trei dormitoare, iar în fiecare încăpere erau monitoare ultramoderne. Canapelele erau enorme, grele, de nemişcat şi erau încrustate cu aur. Uşa apartamentului avea fortificaţii de oţel, ca seifurile băncilor. Era ca la Taj Mahal. Apartamentul din centrul oraşului se afla la etajul 7, ultimul.

La început, nigerianul Owumi nu a observat fotografiile care se găseau în mai toate camerele. Erau ale liderului libian Muammar Gaddafi şi ale nepoţilor lui. L-a sunat pe preşedintele echipei de baschet, iar acesta i-a spus ce este cu acel somptuos apartament. „Este al lui Mutassim Gaddafi, fiul Colonelului. Al-Nasr este clubul lui Gaddafi. Vei juca pentru familia Gaddafi”, l-a lămurit preşedintele. După ce i-a spus toate acestea, Owumi şi-a adus aminte: „Gaddafi! Când eram copil în Africa, în Nigeria, Gaddafi era un personaj cunoscut de toată lumea de la noi.  Apărea la televiziune, în ziare, ajuta ţări ca Nigeria şi Niger.
Ştiam că este o mare personalitate. Credeam că este ca Nelson Mandela. Pe-atunci, nu cunoşteam părţile rele ale lui Gaddafi. Nu mă interesa decât sportul.

Alte Articole

Jador a vorbit despre relația secretă cu Andreea Bălan: „Pentru ...

Starea de sănătate a Regelui Charles se înrăutățește, ...

Ultima dorință a lui Celine Dion. Artista suferindă încă ...

Atmosferă apăsătoare

Lui Owumi, primele zile i s-au părut a fi apăsătoare. L-a întrebat pe un alt jucător internaţional, de origine senegaleză, Moustapha Niang, de ce toţi jucătorii par a fi depresivi. Senegalezul i-a explicat: „Am pierdut. Jucătorii nu au fost plătiţi, iar unii dintre ei au fost abuzaţi fizic din cauza asta. Dacă nu vom câştiga următorul meci, unii dintre aceşti tineri vor fi bătuţi”. Când s-a uitat mai atent, Owumi a observat că mulţi dintre jucători aveau zgrieturi şi vânătăi pe braţe, iar unul dintre ei avea un ochi vânăt. Nu toţi jucătorii erau atît de pricepuţi  ca Owumi şi Moustapha. Cei tineri erau trataţi cu duritate şi le era frică să nu facă greşeli, pentru că altfel erau bătuţi.

În următoarea zi, sportivii au mers la Tripooli cu un avion privat, luxos, de parcă ar fi fost jucători americani din NBA. Familia Gaddafi nu se zgârcea să finanţeze sportul. Condiţia pentru jucători era însă să câştige, căci luiGaddafi nu îi plăcea să piardă.

A venit ziua meciului. Colonelul s-a aşezat în tribună. Purta un costum alb, o uniformă militară, impecabilă. A venit şi fiul său Saadi Gaddafi, care era însărcinat cu Sportul în Libia. Meciul a fost câştigat cu 10 puncte diferenţă, spre satisfacţia lui Gaddafi, care le-a împărţit jucătorilorplicuri cu bani – câte 1.000 d dolari fiecăruia dintre ei.

Tratament special
Owumi s-a distins cu ocazia acelui meci, iar familia Gaddafi a vrut să îl cunoască personal. Toată ţara a aflat de el  şi devenise o personalitate în Libia datorită legăturilor cu familia Gaddafi. „Nu trebuia să plătesc pentru nimic. În magazine mi se dădea mâncare gratis, la restaurant nu plăteam nicio masă…
Orice, de la şosete până la un nou televizor sau laptop, era gratis pentru mine. Nu trebuia să scot niciun sfanţ din buzunar.

Owumi şi echipa lui, al cărei căpitan devenise între timp, au câştigat meci după meci, iar jucătorii nu mai erau stresaţi şi deveniseră performanţi. Nigerianul se simţea, în sfîrşit, bine. Totuşi, avea momentele lui de nostalgie, când îl apuca dorul de casă şi de familia lui. Atunci se ducea pe terasa aparamentului său şi privea în zare. De acolo vedea tot oraşul. „Acolo îmi alinam dorul”, a mărturisit Owumi.

Zvonuri de revoluţie

La unmoment dat, Owumi a observat că antrenorul echipei de baschet era din ce înce mai trist. I-a spus că sunt zvonuri că ar începe o revoluţie, o mişcare care ar vrea să răstoarne regimul totalitar al lui Gaddafi.

Citeşte şi Scene ŞOCANTE la un meci de baschet. Bulgarii s-au luat la bătaie cu sârbii VIDEO

În dimineaţa de 17 februarie 2011, pe la ora 09:15, Owumi s-a urcat pe acoperiş şi a văzut vreo 200 de oameni protestnd în faţa unui post de poliţie. Un convoi militar se apropia de ei. Apoi, fără niciun avertisment, poliţiştii au început să tragă în protestatri fără nicio somaţie. Unii au rupt-o la fugă, alţii au căzut seceraţi de gloanţe. „Nu-mi venea să cred. Am început să mă rog, îmi spuneam că nu este adevărat ceea ce se întâmplă…”, a povesti nigerianul. După zece minute, totul s-a oprit.

Owumi s-a întors în apartamentul lui şi a închis uşa. L-a sunat pe antrenor şi l-a întrebat ce se întâmplă. Acesta i-a spus să stea în apartament până când vine cineva să îl ia de-acolo. Curând, toate reţelele de telefonie şi internet au fost întrerupte. Owumi s-a aşezat la fereastră. Vedea copii pe stradă. Erau copii cu care jucase fotbal, ca să se distreze. Acum se transformaseră în rebeli înarmaţi cu puşti şi topoare… Mulţimea s-a răspândit, iar pe stradă zăcea cadavrul unui bărbat cu ochii ieşiţi din orbite şi cu capul plin de sânge. O copilă, care era fiica bărbatului, încerca să îşi tragă tatăl în curte. A venit şi mama ei să o ajute, dar bărbatul era atât de greu, încât abia puteau să îl târască…

Focuri de armă, ameninţări şi violuri

Owumi a intrat în apartamentul său. La un moment dat, a auzit ţipete şi plnsete pe hol. A deschis uşa şi, pe hol, a văzut o armă AK-47. A mers mai departe, după colţ şi a văzut un soldat cu pantalonii în vine violând o fată de 16 ani, pe care sportivul o cunoştea foarte bine, era vecină cu el şi pe care o învăţa limba engleză. Înfuriat, s-a repezit la soldat, dar acesta a pus mna pe armă şi l-a lovit cu patul puştii. I-a dat un şut şi l-a băgat în apartamentul lui, ameninţndu-l cu arma. Owumi a ţipat la el, l-a înjurat, dar nu a putut face nimic ca să o salveze pe fată. După ce a închis uşa, s-a prăbişit pe hol, a început să plângă neputincios şi să se dea cu capul de podea. Apoi a început să se roage. În uşa alăturată stăteau câteva femei şi un copil care plângea de foame. Nu mai avea nimic de mncare. Owumi mai avea două felii de pâine şi puţină brânză. I le-a dat copilului.

Credea că toată nebunia se va sfrşi în două-trei zile. Dar nu a fost aşa. Protestele şi luptele de stradă s-au înteţit, se auzeau împuşcături şi sirene 24 de ore din 24. Sportivul n igerian, care nu mai avea niciun mijloc de comunicare cu exteriorul, spera că vor veni americanii  Owumi cetăţenie americană – să îl salveze. Îşi închipuia că în orice moment, comandourile Navy Seal vor veni să îl salveze. Era pregătit să plece îndată cu militarii americani şi stătea la pândă, gândindu-se la momentul în care soldaţii vor spulbera uşa de oţel şi îl vor scoate de-acolo.

A băut apă din toaletă ca să supravieţuiască

Dar nu a fost să fie cum îşi închipuia el. A fost cum nju se putea mai rău. După ce i s-a terminat mâncarea, a rămas şi fără curent electric, şi fără apă. „Am început să beau apă din toaletă şi am filtrat-o prin săculeţi de ceai. Urinam în cadă, şi defecam în pungi de plastic, pe care le legam apoi şi le scoteam la uşă (…) Eram lihnit de foame şi slăbeam văzând cu ochii. În acel apartament nu mai era nimic de mncare. Nici aurul de pe canapele, nici monitoarele, nimic din ceea ce mă înconjura nu era de mâncat … Am
început să mănânc gândaci şi viermi. Văzusem asta într-o emisiune despre supravieţuire. Erau săraţi şi scârboşi”, a povestit Owumi, scrie Daily Mail.

Telefonul din America

După 12 zile de agonie, a sunat telefonul. Era antrenorul echipei care fusese şi el blocat în apartamentul său dintr-o clădire alăturată. Antrenorul i-a spus că fusese sunat de prietena lui Owumi, Alexis, din Statele Unite, care îl întrebase unde este el. Antrenorul l-a întrebat cum se simte şi i-a spus că trebuie să încerce să ajungă la el. Owumi abia se mai ţinea pe picioare şi i-a luat un sfert de oră să coboare scările. În final, el a reuşit să ajungă la Mustafa. Antrenorul i-a spus că preşedintele clubului de fotbal, Ahmed, promisese că îi va scoate pe sportivi din ţară.

Citeşte şi Bătaie între sportivi şi un fan, la un meci de baschet. Imagini violente, de pe terenul de joc VIDEO

A urmat o întreagă aventură prin deşert. Owumi a reuşit să îşi strângă lucrurile într-o valiză. El şi alţi sportivi s-au înghesuit într-o maşină mică şi au pornit la drum. Au ajuns la primul punct de control. Văzndu-i oameni de culoare, cei de la punctul de control au bănuit că ar fi mercenarii lui Gaddafi care ar fi încercat să fugă din ţară. L-au lovit pe şofer peste picioare, cu patul puştii, ameninţndu-l cu moartea, în timp ce el continua să le spună că sunt sportivi, baschetbalişti. În final, i-au crezut şi i-au lăsat să treacă.
Au urmat încă şapte puncte de control asemănătoare, dar au trecut de toate, iar călătoria lor a durat 12 ore, în loc de 6, cât ar fi durat în mod normal. La fiecare punct de control au fost percheziţionaţi şi loviţi cu patul puştii peste picioare şi aruncaţi cu faţa în jos, în nisip, pentru percheziţie corporală.

Sportivii au trecut graniţa Egiptului şi, după trei zile cât au stat într-o tabără de refugiaţi, Owumi începea, în sfârşit, călătoria către casă, în Statele Unite. Dar, între timp, baschetbalistul a primit un telefon de la antrenorul Sharif. „Vreau să vii cu mine la Alexandria, să stai un timp cu mine şi cu soţia mea, să ne revenim cu toţii, să vorbeşti cu noi”, i-a propus antrenorul. După ce s-a gândit mai bine, Owumi a acceptat şi, de la graniţă, a făcut cale-ntoarsă şi a luat autobuzul către Alexandria.

Când l-a revăzut Sharif, Owumi era aproape de nerecunoscut. Faţa i se depigmentase şi îi crescuse mult păr pe faţă. Dinţii i se îngălbeniseră, iar ochii i se înroşiseră. Era trist… Când l-a văzut aşa, antrenorul i-a spus: „Te-am văzut fericit atunci când jucai baschet”. Apoi l-a rugat să joace îmn echipa din Alexandria, El Olimpy. A cîştigat 13 meciuri cu acestă echipă. Terapia cu baschet îl ajutase să îşi revină. A rămas şi a ajucat acolo, cu noua echipă, un sezon.

Apoi a revenit în America, unde falia deja îşi peirduse răbdare şi abia aştepta să îl vadă acasă. Deşi îşi revenise mult după aventura libiană, Owumi a fost diagnosticat, la întoarcearea în SUA cu tulburări cauzate de stresul traumatic. A urmat tratamentul prescris de medici, dar încă avea în minte scene cumplite pe care le trăise. A jucat baschet şi la o echipă engleză şi spune că avea stres înainte de fiecare meci.

„Am încercat să uit tot ce se întâmplase. Dar familia mea m-a convins că este mai bine să povestesc ceea ce mi s-a întâmplat , aşa că am scris o carte. Mi-a fost greu, mă podideau lacrimile când rememoram, dar, după ce aceea, m-am eliberat. Nu regret că am fost în Libia. În viaţă, ca şi în baschet, faci şi greşeli, joci prost. Dar Dumnezeu are un plan pentru fiecare…”, a spus baschetbalistul.