Povestea unuia dintre ultimii ciobani care mai fac cojoace: „Și mama când m-a făcut, m-o născut acolo, în piei”

În Sânpetru de Câmpie, în ultimul secol, meseria cojocăritului a fost practicată de doi oameni care se bucurau de mare popularitate în comunele din jur. În prezent aici trăiește unul dintre puținii cojocari din țară, specializat în cojoace ciobănești.

Profesorul Mihai Teodor Nașca, pasionat culegător de folclor din Sânpetru de Câmoie, susține că primul cojocar a fost Petru Lonean, care a învățat meseria de la un cojocar din Târgu Mureș. Potrivit relatărilor sale, în primul an de ucenicie avea sarcina să facă curat în atelier și să aducă apă proaspătă și abia din anul al doilea i se permitea să facă lucrări mai mici.

Citește și: Cel mai bun bulz se găsește la o stână din Fundata, cel mai frumos sat din România. Rețeta din strămoși spusă de un cioban

Al doilea cojocar a fost Ionel Maxim, care a învățat meseria la Geaca, fiind patru ani ucenic și doi ani calfă, acesta fiind unchiul actualului cojocar, Alin Alexandru Maxim, în vârstă de 52 de ani.

Alte articole

Un cioban din România le dă banane oilor, după ce a rămas fără iarbă. Imaginile au devenit virale

Cel mai bun bulz se găsește la o stână din Fundata, cel mai frumos sat din România. Rețeta din strămoși spusă de un cioban

Alin Maxim confecționează cojoace tradiționale ciobănești, astfel de cojocari fiind foarte puțini în țară. însă unicitatea lui Alin este aceea că el știe să prelucreze pielile, știe să le coase și, în plus, este și cioban, având o turmă de peste 300 de oi.

„Am absolvit 10 clase la şcoala din Sânpetru, după care am urmat şcoala de cojocari din Râmnicu Vâlcea, înainte de Revoluţie, era şcoala de cooperaţie ce aparţinea de UJECOP. La acea şcoală erau mai multe profiluri, cred că era singura şcoală de cooperaţie din România. Am avut un unchi, frate cu tata, care a fost cojocar şi noi am avut o dragoste pentru cojocărie. Şi mama când m-a făcut, dacă am voie să spun aşa, m-o născut acolo, în piei. Acolo a luat-o durerea şi acolo m-o născut, între piei. Şi o zis: ‘copilul ăsta se face cojocar’!

Am crescut cu această dragoste pentru cojocărit de mic copil. La şcoală am învăţat mai multă teorie, erau câteva secţii de cojocărie în Râmnicu Vâlcea, ne trimiteau câte 4-5 pe secţie, dar pe maşini lucrau muncitorii calificaţi şi nu aveau nicio treabă cu noi. Ne uitam la ei cum mai lucrează, mai furam câte ceva din meserie, dar nu ne băga nimeni în seamă.

Am făcut mai multă teorie şi, după ce am terminat şcoala, a trebuit să merg undeva să profesez, să exersez meseria ca să pot să mă descurc singur. Şi atunci am găsit un cojocar pe la Timişoara, pe graniţa cu Iugoslavia, bineînţeles în Banatul nostru. Şi acolo am lucrat aproximativ 3 ani. Apoi m-am întors în satul natal şi am început să lucrez aici”, ne povesteşte Alin Maxim.

Citește și: A apărut prima Academie pentru ciobani. 20 de „studenţi” vor să înveţe intensiv transhumanţa

Astfel de cojoace ciobănești, confecționate după o tehnologie tradițională destul de complicată și de durată, sunt folosite iarna de păstori, acestea ferindu-i de frig și viscol.

„Pieile provin din sacrificare a oilor şi a mieilor. Se sărează şi se ţin pachet 3 zile, după care să întind undeva într-un loc aerisit, într-o şură, într-un şopron, se desfac, se usucă, se păstrează. Noi lucrăm în sezonul de vară, în sezonul cald, pentru că suntem toată ziua cu mâinile în apă, în soluţiile cu care lucrăm. Nu poţi să lucrezi iarna, să bagi mâna afară în butoi, că îţi îngheaţă. În timpul verii, prima dată e spălatul pieilor, se spală, se limpezesc în minimum două ape.

Avem butoaie din lemn în care intră circa 80 de găleţi de apă. Intră 800 litri de apă într-un butoi cu scurgere jos… Apoi se degresează pieile. Avem nişte scule care trag grăsimea. Lucrăm manual cu un fel de cuţit în formă de semicerc, nu are colţuri ca să nu agaţe pielea şi să nu o spargă. Apoi se pune la degresat, se pune o cană de sare la 10 litri de apă şi la cantitatea totală de 800 de litri de apă se pun şi doi saci tărâţă. Până aici e totul ecologic, fără chimicale, fără nimic”, ne explică Alin Maxim.

Pieile se țin în această apă circa 14 zile și de două ori pe zi se amestecă, se întorc, se mișcă pentru argăsire, după care se scot, se pun pe sfoară și se usucă.

„Apoi avem o maşină de albit, cu un tambur din fier cu 10 cuţite, tot aşa în formă de semicerc, fără colţuri. Se fac ca cearşaful de albe, după care le croim. Sunt foarte rezistente, fiindcă ciobanii umblă cu cojoacele pe câmp, pe ninsori, ploi, se pun pe ele şi dorm pe pământ jos, pe pământ îngheţat. Aşa că sunt făcute să reziste la intemperii, iar pentru asta folosim crom, doar pe partea de piele, nu pe lână, după care se pun la uscat.

Dacă pielea nu e cromată, se întăreşte şi se rupe, dacă e cromată, poţi să o bagi în vană şi să o speli şi nu păţeşte nimic. Dacă nu pui crom, dacă plouă pe ea se face ca o tablă. Aşa că un cojoc făcut de mine poţi să îl speli şi de 20 de ori şi nu îşi pierde calitatea, rămâne tot moale. În cojocul acesta poţi să dormi în zăpadă sau pe pământ îngheţat aproximativ 5 ani, după care începe să îşi mai piardă din calitate, dar media de viaţă e cam de 20 de ani.

E foarte interesant, poţi să dormi în zăpadă că nu te îmbolnăveşti, trebuie să dormi ghemuit, îţi tragi picioarele înăuntru, trebuie să ai pe tine pulover gros, nu poţi dormi în pijama sau în slip. Nu e ca la hotel, e în câmp, dar important este că acest cojoc te apără să nu te îmbolnăveşti”, a spus cojocarul.

Alin își vinde produsele în târguri sau direct ciobanilor care, în ciuda vremurilor moderne, încă nu se pot descurca iarna fără un astfel de cojoc. În trecut, la Sânpetru de Câmpie cojocarii confecționau, pe lângă cojoacele ciobănești, pieptare, cojoace și căciuli, meșteșugul tradițional de prelucrare a pieilor fiind unul foarte strict, scrie agerpres.ro.