PROIECTUL RATAT al lui CEAUŞESCU. Lacul din România care apare pe hărţi, dar în realitate nu există

Lacul Ceauru, care apare pe harta României în sud-vestul oraşului Târgu Jiu, ar fi trebuit să se întindă pe o câmpie vastă, scrie adevarul.ro. Aurel Bâzu, un localnic în vârstă de 82 de ani, care a fost expropriat din satul Ceauru în urmă cu aproape 50 de ani pentru a face loc lacului de acumulare a povestit cum s-a întâmplat totul.

Citeşte şi Lacul Albastru, un monument al naturii, va fi introdus în circuitul turistic

În locul lacului de pe hartă, care ar fi trebuit să aibă 3.000 de hectare de luciu de apă, adică să ocupe o zonă mai mare chiar decât municipiul Târgu Jiu, lângă care se află pe hartă, am găsit tarlale cultivate cu porumb şi alte culturi agricole, dar şi locuri pline cu vegetaţie şi mărăciniş. Accesul în zonă se face dificil, pe câteva cărări care pot fi străbătute doar la pas. Nici urmă de apa imensă care apare pe toate hărţile. Doar o mică baltă a mai rămas din imensul lac, unde animalele vin şi se adapă. Aurel Bâzu ne spune că, în primii ani de la construcţia barajului, locul a fost acoperit cu apă, însă cu timpul, s-a retras. Trei localităţi au fost strămutate atunci pentru amenajarea lacului.

Urmărește-ne în Discover

Adaugă-ne ca sursă preferată

Este vorba de satele Bălăceşti, Ceauru şi Şomăneşti. Peste o mie de familii au fost nevoite să se mute în alte locuri. Tot sacrificiul a fost în zadar, pentru că barajul nu a fost terminat şi a rămas doar pe hârtie.

„Am primit teren în comuna învecinată, Băleşti, pentru a ne construi alte case. Am primit şi despăgubiri băneşti pentru a ne ridica alte case. Pentru o casă bună se acorda o sumă de 20.000 de lei. Eu am primit pe casa mea 17.000 de lei. Alţii care aveau case mai amărâte au mai primit de la stat şi materiale de construcţii. Într-o singură vară, toţi şi-au ridicat case pentru a avea unde să stea”, povesteşte Aurel Bâzu, expropriat.

CUM AU FOST PRIMIŢI STRĂMUTAŢII

Localnicii care îşi duceau existenţa în cele trei sate au fost nevoiţi să plece. Şi-au demolat singuri casele, pentru a mai recupera din materiale şi au primit diverse sume de bani, în funcţie de gospodărie, de la statul român, pentru a-şi putea construi alte locuinţe. Li s-au pus la dispoziţie terenuri de numai opt ari (n.r. – un ar este egal cu 100 de metri pătraţi), deşi în locurile în care îşi duceau existenţa aveau suprafeţe întinse de pământ. Nu au fost primiţi foarte bine de localnicii din Băleşti, pentru că statul le-a luat pământurile pentru a le pune la dispoziţia strămutaţilor. „Fiecare şi-a demolat casa pentru a mai recupera din materiale. Toţi erau supăraţi de ceea ce se întâmplă, dar nu am avut ce să facem. A fost foarte greu să plecăm de pe locurile în care am trăit o viaţă întreagă. Eu aveam două hectare, dar am primit doar opt ari de teren pentru construcţia casei. Localnicii din Băleşti au fost nemulţumiţi pentru că le-au fost luate terenurile ca să le dea celor expropriaţi.”

„A VENIT APA ŞI I-A PRINS”

Un an-doi, nu mai mult, zona unde înainte să fie strămutate trăiau aproximativ 1.000 de familii a fost acoperită cu apă, dar, după un timp, apa s-a retras şi lacul nu a mai apărut vreodată. Aurel Bâzu ne povesteşte că în locul respectiv a rămas o singură familie de ţigani care a refuzat să plece: „A venit apa şi i-a prins. Ca să scape, s-au urcat pe un dâmb de pământ. Eu eram şofer la colectiv atunci şi am mers cu soldaţii şi cu barca ca să-i scoatem de acolo”. După Revoluţia din ’89, expropriaţii şi-au luat înapoi terenurile care ar fi trebuit să se afle sub apă. Până atunci, pământul era administrat de CAP.

Citeşte şi Locuri sălbătice care îţi garantează un weekend inedit

DOAR 40% DIN LUCRĂRI AU FOST REALIZATE

O megaescrocherie stă, de fapt, în spatele lacului fantomă. Aceasta este concluzia istoricului Cornel Şomâcu. Investiţia pentru realizarea lacului de acumulare Ceauru a fost colosală şi ajungea la trei miliarde de lei, la valoarea de atunci. Vechile metehne ale românilor şi-au spus şi atunci cuvântul şi au dus până la urmă la transformarea unei mari investiţii într-un mare eşec. După doar doi ani de la începerea lucrărilor, responsabilii şantierului deja terminaseră banii şi au raportat autorităţilor comuniste finalizarea amenajării lacului. În realitate, o parte din bani au fost folosiţi pentru ridicarea unor vile pentru şefii şantierului şi familiile lor. Istoricul Cornel Şomâcu precizează că un ministru a descoperit frauda de proporţii, iar persoanele vinovate au fost cercetate de Securitate.

ŞEFUL ŞANTIERULUI A FOST CONDAMNAT LA MOARTE

Şeful şantierului de atunci, Dumitru Dăncescu, a fost judecat şi condamnat la moarte, dar pedeapsa a fost comutată în 20 de ani de muncă silnică, fiind trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră:„Acolo, la Canal, a şi murit. Vina lui a fost că şi-a construit o vilă, alături de alte notabilităţi ale vremii în apropierea şantierului, pentru că era mai uşor de cărat materialele. Lacul trebuia să se întindă pe teritoriul a trei sate: Bălăceşti şi Ceauru, care aparţineau de comuna Băleşti, şi Şomăneşti, care se afla pe teritoriul comunei Drăguţeşti. Pe teritoriul comunei Şomăneşti s-au construit multe dintre casele ridicate cu materiale şi bani de la lac. Au fost mai multe condamnări atunci, nu doar cea a directorului, dar nu aşa de aspre”.

De ce nu se scoate de pe hartă

Lacul Ceauru După ce autorităţile au descoperit megaescrocheria, lacul şi întregul proiect au fost abandonate. S-a încercat finalizarea investiţiei, dar nu s-a reuşit. „A rămas doar digul de protecţie în interiorul căruia ar fi trebuit să fie apă. Niciodată nu a existat apă, decât la inundaţii, şi a crescut vegetaţie forestieră. După anul 1989, lucrurile s-au schimbat, în sensul că locuitorii strămutaţi atunci cu forţa, între 1965 şi 1966, şi-au revendicat terenurile şi o parte din pământul pe care trebuia să se afle lacul a fost retrocedat. Terenul este cultivat, dar au rămas nişte rigori, adică este teren extravilan, pentru că s-ar putea să se realizeze o amenajare hidro, dar este puţin probabil că acest lucru se va întâmpla. La construcţia lacului s-a mai lucrat până în anul 1972, pentru că s-a sperat că acesta va fi, până la urmă, construit, deşi finalizarea proiectului fusese raportată încă din anul 1968″, ne explică profesorul Cornel Şomâcu.