Saul Leiter, pionier al fotografiei în culori, a murit

Pictor şi fotograf de modă, colaborator al unor reviste prestigioase precum Harper’s Bazaar, Esquire, Elle, Vogue, Queen şi Nova, Saul Leiter este considerat un pionier al fotografiei în culori, pe care a adoptat-o la începutul anilor ’50, pe străzile din New York, informează lemonde.fr.

Acest artist cu spirit de frondă şi umor muşcător a cunoscut gloria abia la vârsta pensionării, în anii ’90, şi privea acea celebritate tardivă cu o anumită circumspecţie.

Născut în 1923, la Pittsburgh, dintr-un tată rabin, care spera ca toţi cei trei fii ai săi să îi calce pe urme, Saul Leiter a fost rebelul familiei. „Când aveam 13 ani, am încetat să mai cred în Dumnezeu, îmi devenise imposibil”, declara fotograful american pentru Le Monde în 2008. „Dar am înţeles apoi că trebuia să aleg între a-i place şi a mă place”. Tatăl său, ruşinat că avea un fiu artist, a plâns la prima lui expoziţie. Saul a păstrat o amintire amară din aceste experienţe de viaţă şi nu a avut copii. „Nu am vrut niciodată să am copii. Ei cresc şi sfârşesc prin a te dezamăgi”.

Refuzând să devină „un evreu profesionist”, Saul Leiter a părăsit şcoala de teologie, s-a mutat la New York şi a frecventat cercul expresioniştilor abstracţi, unde l-a cunoscut pe Richard Pousette-Dart, care i-a devenit prieten. A pictat tablouri abstracte, a vizitat numeroase expoziţii şi a început să fotografieze străzile, cu filme color.

Alte articole

Destinația superbă din Grecia regăsită în topul celor mai bune locuri pentru vacanță în 2025. Motivele pentru care trebuie să o vizitezi

România, inclusă pe lista celor mai bune zece țări de vizitat în 2025. Lucrurile care i-au atras pe jurnaliștii Vogue

Îndepărtându-se de tradiţia fotografiei stradale, Saul Leiter a realizat fotografii surprinzătoare, uneori neclare, marcate de reflexii şi jocuri de transparenţă, absolut abstracte. Culoarea era pentru el o materie, pe care artistul o etala pe imaginile sale precum vopseaua pe pânză. În epocă, culoarea nu interesa prea multă lume: era considerată vulgară, rezervată fotografiei comerciale, publicităţii şi modei. Întrucât Saul Leiter nu a făcut bani cu fotografiile sale, îşi prezenta imaginile în faţa prietenilor, la el acasă, pe diapozitive: „La final, ne aplaudam reciproc”, spunea artistul.

Saul Leiter a reuşit totuşi să expună la MoMA în anii ’50, dar a reuşit să îşi câştige existenţa şi să ajungă celebru graţie fotografiei de modă: a lucrat aproape 20 de ani pentru Harper’s Bazaar şi a colaborat cu multe alte reviste celebre: Esquire, Elle, Vogue, Queen şi Nova. Dar, în lumea modei, acest artist încăpăţânat a făcut întotdeauna figură discordantă: nu era interesat de haine, nu intra în vorbă cu nimeni, refuza competiţia. Francezul Frank Horvat, care făcea parte din echipa de la Harper’s Bazaar din acea vreme, povesteşte: „Eram 25 de fotografi pe atunci şi eram dispuşi să facem absolut orice pentru a reuşi, voiam să încercăm absolut totul. Saul părea că nu-i păsa de asta. Era detaşat, complet derutant. A rămas exact aşa”.

Indiferent de gloria obţinută, Saul Leiter nu făcea niciodată nimic pentru a-şi promova opera. Diapozitivele sale se adunau în cutii, unele se umezeau, se deteriorau, se pierdeau. A pictat pentru plăcerea lui, nu răspundea cererilor de a expune. „Nu am avut niciodată ambiţie şi nu-mi plac prea mult ambiţioşii”, spunea el. „Nu am căutat să fac o carieră, eram un copil leneş. Preferam să merg la cafenea, să ascult radio, să vizitez expoziţii”. Sau să se întâlnească cu prietenii săi, fotografii Robert Frank şi Louis Faurer, cu care vorbea despre absolut orice, „în afară de fotografie”. În 1955, directorul departamentului de fotografie de la Museum of Modern Art, Edward Steichen, i-a propus să facă parte din „The Family of Man”, o expoziţie itinerantă care a devenit legendară. Saul Leiter a fost singurul artist invitat care nu şi-a trimis imaginile la timp.

A fost nevoie să aştepte anii 2000, când fotografia color din anii ’70 a cunoscut o recâştigare a cotei de interes în muzee şi pe piaţa de artă, pentru ca opera sa, atât de specială, să fie redescoperită. Au urmat numeroase expoziţii care îi erau dedicate, în Europa şi în Statele Unite, a publicat cărţi – inclusiv un album fotografic în 2007. În 2012, un film documentar britanic, „In No Great Hurry”, i-a prezentat viaţa şi opera. Însă artistul american, morocănos dar cu suflet blând, a rămas circumspect în faţa acestui succes subit. Răspundea întrebărilor făcând piruete, îi ironiza pe jurnalişti, refuza să se ia în serios: „Nu ştiu cum am făcut această fotografie, în ce moment, nici de ce. Nu ştiu dacă am reuşit ceea ce voiam să fac: nu am ştiut niciodată ceea ce voiam să fac!”.