Ștefan Mandachi, revoltat de experienţa trăită pe Otopeni. „Cel mai înapoiat aeroport din UE”

Ștefan Mandachi, revoltat de experienţa trăită pe Otopeni. „Manageri din bani publici, zeci de milioane aruncate pe gâște. Zero brand de țară, zero strategie, zero chef de muncă”, este concluzia afaceristului din Suceava.

„De departe cel mai înapoiat aeroport din UE este Otopeni. Am fost în toate aeroporturile din capitalele Europei iar la noi e un talmeș bașmeș, o cârpitură comunistă, învechit, nepractic. În afară de Poliția de frontieră, care mereu e ok, totul e o improvizație.

La sosiri, de la un capăt la altul o vraiște plină de peticeli, cu foi A4 lipite cu scotch, cu gresie cârpită de la lichidare de stoc la 29.99 de la Dedeman, fără wifi, zero wc-uri până după bagaje.

Serviciile? Nu prea există. De pildă, cucoana de la dispecerat te înjură și refuză să-ți deschidă bariera, deși ai plătit.

Alte articole

Două femei care veneau din Dubai au fost prinse pe aeroportul Otopeni cu bijuterii, ceasuri de lux și bani în valoare totală de trei milioane de euro!

Zbor atipic de la București la Londra, înainte de sărbători. Într-o cursă Wizz Air au fost doar șapte pasageri

Aeroportul este poarta prin care intră cei mai mulți investitori, turiști, sportivi, diplomați, e locul în care faci cunoștință pentru prima dată cu România, prima impresie, prima carte de vizită, primul ”Bună ziua”. Intrarea în țară este o rușine”, a scris Ştefan Mandachi.

Citeşte şi: Ștefan Mandachi iese din industria HoReCa și investește 2 milioane de euro într-o platformă de e-learning: „Îmi doresc să creez prima franciză educațională din România”

Afaceristul a mai reclamat faptul  că în incinta aeroportului nu există o strategie de promovare a turismului în România și observă lipsa unor facilități elementare pentru un aeroport.

„Marketing de țară când pășești la noi? Nimic. Vreo strategie de promovare? Zero barat. Delta Dunării pe vreun afiș? Nimic. Zero Bucovina, zero Bran, Maramureș, Neamț, Vâlcea etc.

Câteva indicatoare ponosite și trei reclame la bijuterii, care au rol să acopere crăpăturile și rigispul. Un singur bancomat cocoțat într-un cotlon.

Joi am revenit cu Tarom din Olanda. Căldura din avion era ca în hamamul din Antalya, 34 grade, timp de 3 ore. N-a mers 1 minut aerul condiționat. Întârzierea de o oră nu se mai pune, în care am stat ca chipsurile Pringles, fără un strop de apă.

Ok. Ajungi pe pistă. Intri în capitala României. Pătrunzi pe coridoarele de 1,90 m, ca într-un tunel din filmul Star Trek. Dacă ai claustrofobie, faci atac de anxietate.

Apoi, ca orice om, vrei să faci pipi. Dar pentru asta, ar fi utilă o toaletă. Nicio șansă. Este una singură, în capăt, după bagaje. Până când treci de vamă, nu există niciun wc. Zece inși probabil știau informația asta, așa că se înghesuie, la coadă la pișoarele din wc-ul unicat, ca o debara”, a detaliat omul de afaceri.

Citeşte şi: Ştefan Mandachi a făcut anunţul pe Facebook după ce şi-a lichidat toate afacerile: „Adevăratele înfrângeri…”

„Cel puțin 20 de valize zac aruncate pe jos. Nimeni nu le supervizează, povestește Mandachi. Dacă vrei să îți alegi una, o agăți și pleci mai departe. Efectiv sunt trântite în scârbă, una peste alta. Cred că sunt de o lună acolo, le-am văzut și când am fost în Anglia. Un soi de frânghie sau o bandă adeziv le perimetrează, ca la emisiunile Crimes Week de pe Discovery.

Un singur cuvânt îți transmite Aeroportul Henri Coandă: MÂNTUIALĂ.

Căldură peste tot, nimeni nu mai are vreo așteptare de la instalațiile de climatizare. Când ajungi pe aeroport, primul lucru la care te gândești e cât durează până ieși. Ies bucuros să-mi iau mașina din parcare. Am lăsat-o parcată sâmbătă seară. Azi e joi, total 6 zile. Fericit că am ieșit din aeroportul vieții, alerg cu tichetul în mână. Preț parcare 2.580 lei! Doușcinci de milioane!

Am crezut c-am ajuns la Chișinău unde 1 leu moldovenesc e 0,26 roni. Dar nu. E la București. Mă frec la ochi. În capătul parcării e scris prețul. 100 lei pe zi. Sun la dispecerat: fraților, care-i treaba?

Nu scrie prea clar prețul într-adevăr, dar aici e 20 lei pe oră, că ați lăsat mașina la PARCAREA CEA SCUMPĂ. E mai scumpă pentru că e mai aproape de ușa aeroportului. Aia de 100 lei e 100 metri mai la vale.

Fac un calcul în minte. 24 ore x 20 lei x 6 zile…

Aberație mai mare nici c-am întâlnit. Sunt prea obosit ca să ripostez. Realizez că sunt încă un țepuit printre mulți alții, așa că fără vlagă, am o replică neconvingătoare:

”Doamnă, n-am lăsat mașina în parcarea scumpă, ci în cea mai scumpă parcare din lume. Nici dacă țineam mașina în cameră triplă la hotel nu ieșeam 600 euro 6 zile. Nici pe Champ Elysee nu costă atât.”

Domnia și prostia, costă, așa că solicit factura să achit. Nu știe să factureze. Cheamă ajutoare. Durează vreo 20 miunte. Anticipez că n-au cititor de card, așa că mai pierd 15 minute să caut un bancomat. Este un BRD înghesuit pe un coridor tăinuit pe la etajul 1, după o farmacie. Singurul din toată zona.

Intru în panică. Fac calcule: dacă mai stau mult la negocieri, mai trebuie să achit vreo 15 lei pt. câteva minute.
Plătesc și fug.

Văd bariera izbăvitoare. Scot tichetul. Îmi spun în gând că o să-l păstrez ca suvenir, îl înrămez. Nu se scanează. Nu merge. Nu-mi dă voie să ies. Bariera stă țanțoșă în calea mea.

Plin de nervi, la ora 2 noaptea, apăs buntonul să apelez ca să scap din temnița parcărilor, din Regina parcărillor: parcarea cea scumpă de la Otopeni.

Îmi răspunde scârbită o duduie. „Alo, mndea…„

Îi spun că sunt praf de oboseală că nu merge să scanez. Vreau să ies, să evadez. ”Sunt băiatul acela ce-am plătit acum câteva minute. Ăla cu 26 milioane pt. 6 zile, deschideți-mi bariera și mie”.

Cumătra mă ceartă, fiartă toată, să las tonul mai jos. În replică, i-am spus și eu un vers de Minulescu, ce-i drept…

Deodată, închide apelul în nas și blochează să nu o mai pot apela. Și cu banii luați și cu bariera trasă. Claxonez disperat. Apăs toate butoanele. Vorbesc singur în microfoanele interfoanelor. Recit mantre. Nimic. Sun de 20 ori. Blocat. Nu vrea să răspundă. Efectiv o doare la pedale de un client jecmănit.

Scanez toate cititoarele de tichete, și, într-un final, nu știu prin ce minune, când deja mă resemnasem, bariera se ridică perpendicular. O privesc hipnotizat cum se ridică țanțoșă. Am crezut că am o vedenie. Cu riscul să-mi cadă pe turelă, m-am strecurat și am tulit-o.

Sun apoi la aeroport să fac reclamație. Îmi răspunde un nene. Îi solicit să-mi facă legătura la parcare la dispecerat.

Îmi dă un număr, nici el nu-i sigur dacă-i ăla. Să sun la nu știu ce prefix. Sun. Nimeni. Nimeni nu răspunde. Nimeni nu aude. Nimănui nu-i pasă.

Manageri din bani publici, zeci de milioane aruncate pe gâște. Zero brand de țară, zero strategie, zero chef de muncă”, a încheiat Ştefan Mandachi.