Talibanii şi rezistenta din munţi. De ce Afganistanul nu poate fi cucerit

Munții Afganistanului, care se întind la est la vest pe lungimea țării, sunt extinderea vestică a sistemului muntos Himalaya. Munții sunt formaţi din lanțuri muntoase extrem de ridicate, cum ar fi lanţul Safed Koh, de-a lungul frontierei pakistaneze, și lanţul de Hindu Kush la nord, care are unele dintre cele mai înalte vârfuri din lume și are un teren foarte accidentat şi o topografie abruptă. Deși clima deşertică înseamnă că nu există prea multă vegetație care să limiteze vizibilitatea, complexitatea topografiei face dificilă observarea rebelilor care se ascund acolo, fie de la sol sau din aer, se arată într-o analiză Stratfor.

Munții, care domină centrul și nord-estul Afganistanului, întrerup câmpiile din nordul și sudul țării. Deşi talibanii au fost activi pe întreg teritoriul Afganistanului, zona montană de-a lungul frontierei pakistaneze este locul în care activitatea militantă încă mai persistă. Această activitate este concentrată în cea mai mare parte în Wardak, Logar, Paktia, Nangarhar, Kunar și provinciile Laghman, la sud și la est de Kabul. Numărul militanţilor este în creștere şi în provincia Badakhshan, în colțul de nord-est al țării. Până în jurul anului 2010, principala amenințare a forțelor talibane a fost în Câmpia de Sud, în provinciile Helmand și Kandahar, dar lipsa de teren complex le-a permis forțelor NATO de acolo să fie mult mai eficiente decât cele din munți. Având în vedere că munții asigură o protecție mai mare pentru talibani decât câmpiile, trupele NATO au trebuit să concentreze operațiunile în aceste zone, deși ele rămân active pe tot teritoriul Afganistanului, inclusiv în provinciile sale sudice.

Acest teren muntos este de asemenea important datorită apropierii sale de frontiera pakistaneză. Granițele politice pot provoca un factor important în interzicerea operațiunilor militare împotriva militanților. Forţele NATO trebuie să coordoneze operațiunile separat cu militanţii, pe lângă incapacitatea de a opera peste graniță, în teritoriul unui alt stat suveran, şi fără a provoca incidente aliate diplomatice, ceea ce afectează operațiunile de pe teren și poate crea zone de rezistență, care permit militanților să se refugieze. Rebelii care caută refugiu în Pakistan sunt unul dintre principalii factori care stau la baza operațiunilor americane cu vehicule aeriene fără pilot peste frontierele Afganistanului.

Triburile paștune și alte grupuri etnice afgane de pe ambele părți ale frontierei fac şi ele din granița pakistaneză un paradis pentru militanți. Această populație poate sprijini activitatea militanţilor peste graniță și le permite celor care trec dintr-o parte în alta să se amestece cu ușurință cu populația locală. Pe partea pakistaneză a frontierei există şi o serie de tabere de refugiați de mari dimensiuni, care au fost o sursă bună ce recrutare pentru talibani și adăpost sau îngrijire medicală pentru rebeli. Capacitatea de a executa lovituri precise cu vehicule aeriene fără pilot împotriva liderilor militanţilor, cum ar fi cele ale rețelei Haqqani, este mult limitată de capacitatea militanților să se ascundă în rândul populației. Acest lucru, de asemenea, le permite rebelilor să înființeze baze și să funcționeze în zone populate, unde pot depinde de sprijinul familial și de logistică.

Alte articole

Un nou conflict militar escaladează: Confruntări violente la granița dintre Afganistan și Pakistan

Mii de victime în urma unui cutremur de magnitudine 5,5. Mai bine de 5.000 de locuințe au fost distruse

Kabul-ul este, de asemenea, situat în interiorul acestor munţi, permițând militanților să opereze în și în jurul orașului. Cum mai multe ţinte sunt în interiorul zonei care protejează militanții, ei îşi pot ataca adversarii, fără a-şi părăsi acoperirea. În plus, provinciile montane de la sud și de la est de Kabul, unde militanții talibani sunt în prezent concentraţi, alcătuiesc linia de alimentare principală care duce direct din Kabul în Pakistan. Cu toate acestea, această zonă prezintă o provocare pentru talibani pentru că îi obligă să manevreze relațiile tribale, în scopul de a garanta accesul în întreaga regiune. În acest scop ei trebuie de multe ori să lucreze și să plătească taxele la triburile locale, ale căror alianțe se pot schimba în timp.

Iarna adaugă un element suplimentar de greutăți pentru terenul de munte afgan. Din decembrie până în aprilie, temperatura în mare parte a regiunii scade sub punctul de îngheț și zăpada limitează mişcarea şi reduce liniile de aprovizionare în regiunile centrale și de nord ale Afganistanului. După perioada de iarnă, dezgheţul și furtunile pot provoca viituri. Infrastructura de transport extrem de limitată a regiunii o face deosebit de vulnerabilă la aceste fenomene naturale.

Aceste constrângeri meteorologice sunt la fel de aplicabile forțelor NATO cât şi militanților talibani. Forțele talibane se dispersează și, în timp ce unii aleg să rămână în munți, alţii merg acasă la fermă sau trec granița în Pakistan, revenind la primăvară să reînceapă insurgența. Forțele NATO devin statice în timpul sezonului de iarna, din cauza dificultății de a conduce patrule sau de a face manevre militare. În timpul iernii, de obicei, numai de operațiunile speciale a forțelor desfășoară acțiuni ofensive, dar chiar și acestea sunt dificile şi lente.

Deși terenul este similar cu alte regiuni montane utilizate de militanții din alte țări, poziţia deosebită a munţilor afgani îmbunătățește capacitatea lor de le oferi un refugiu militanților. Altitudinea regiunii și distanța de la ecuator contribuie la o iarnă grea care aduce constrângeri temporale, în plus față de constrângerile spațiale privind operațiunile împotriva militanților. Timpii morți în timpul iernii le oferă o oportunitate talibanilor să se reorganizeze și să continue insurgența. Combinația de geografie fizică de protecție și constrângerile temporale sporesc capacitatea talibanilor de a continua lupta de gherilă. Aceşti doi factori continuă să rămână eficienţi împotriva forțelor armate convenționale care încearcă să le disloce.