Dragă tata,

În cîntul V din Aeneida, după ce pleacă de la Didona și ajunge în Sicilia, Aeneas decide să organizeze jocuri funerare în onoarea tatălui său Anchise, care murise cu un an în urmă. Este un gest de pietate filială din partea celui pe care Virgiliu îl numește mereu „piosul Aeneas”, iar episodul trimite, firește, la cîntul XXIII din Iliada și la jocurile funerare în onoarea lui Ahile. În ambele cazuri avem ideea că cea mai bună manieră de a cinsti un erou mort e competiția, lupta, risipa de energie vitală, expresie a acelui „sentiment agonal” despre care ai scris atît de frumos în Simțul practic. Ție vreau să-ți dedic marea încleștare care urmează.

În iulie am avut acasă un fel de vernisaj. E vorba de expoziția unor artiști pe care-i apreciez foarte mult: Paul și Monica Timofei, amîndoi elevi de-ai lui Câlția. În urmă cu 10 ani au beneficiat de o bursă la Accademia di Romania din Roma. Tablourile expuse la noi -în subsol, pe scară și la parter- sînt imagini din Roma, în special din zona Forumului și Palatinului. Am ținut un mic discurs, explicînd semnificația istorică, politică și religioasă a fiecărui monument reprezentat: templul Concordiei, sanctuarul Vestei, forumul lui Traian, basilica lui Maxențiu, arcurile de triumf ale lui Titus, Sever și Constantin, pentru a menționa doar cîteva. În timp ce vorbeam a sunat telefonul de mai multe ori: număr necunoscut. Într-un final, cel care sunase îmi trimite un mesaj lapidar: Băsescu. De îndată ce am terminat docta mea prezentare, m-am retras în camera din spate și l-am sunat înapoi. L-am felicitat pentru rezultatele de la europarlamentare, am glumit oleacă, am rîs împreună, pînă cînd mi-a spus direct de ce m-a sunat: a discutat cu Eugen Tomac, au analizat nu știu ce sondaje și au decis să-mi propună să candidez la alegerile prezidențiale din acest an.

În aceeași seară m-am văzut cu Radu Miclescu și Petre Guran, amîndoi foarte entuziaști și categorici. M-am sfătuit cu Ioana și Matei. Am discutat îndelung cu Băsescu și Tomac. Am creionat echipele de consilieri, susținători și colaboratori. Au urmat sondaje și discuții în PMP, în urma cărora propunerea s-a oficiliazat. Și am hotărît să accept cu gîndul la tine și la cei o sută de ani care s-au împlinit de la nașterea ta. Îți ofer, așadar, cea mai mare luptă, cel mai mare agon, la care am participat vreodată. Îmi dau seama că va fi foarte dificil, că voi primi lovituri nemeritate, că mă va scoate o vreme din ritmul atît de plăcut al cursurilor mele, că va trebui să merg peste tot în țară, să vorbesc cu zeci sau sute de mii de oameni și să particip la emisiuni epuizante, dar sînt convins că merită. Și nu doar ca un agon funerar în cinstea ta.

Merită, în primul rînd, pentru că altminteri nivelul dezbaterii va rămîne rușinos de scăzut. Dăncilă și Iohannis vorbesc la fel de prost, adică citesc prost niște discursuri proaste, scrise de consilieri proști. Măcar Dăncilă a fost sinceră: „Decît să vorbesc liber și să spun prostii mai bine să am o hîrtiuță în față.” Iohannis, la rîndul lui, scoate efecte neașteptate, accentuînd anapoda conjuncțiile și prepozițiile sau făcînd pauze consternante cînd întoarce cîte o foaie. Sînt singurele lui elemente de surpriză și suspans. În comparație cu asemenea mortală plictiseală referințele lui Barna la Star Trek, Game of Thrones și Matrix sînt culmi ale filozofiei politice. Voluntarismul său salvaționist contrastează cu imobilismul total al președintelui în funcție. E barem frapant să auzi pe cineva spunînd că „dacă era el președinte, drama de la Caracal nu s-ar fi întîmplat”. Filozofia politică a lui Iohannis e sintetizată perfect de celebra formulă a lui Edgar Faure: „L’immobilisme est en marche, rien ne peut l’arrêter”. Pas cu pas se traduce în fapt prin „tot pe loc, pe loc, pe loc”. Pașii lui sînt ca în paradoxul lui Zenon cu Ahile și broasca: virtualități rămase în suspensie. Pe scurt, nici mitul gospodinei neconflictuale, nici mitul salvatorului galactic, nici mitul neamțului neromânizat nu pot satisface inteligențe cît de cît exigente.

Pe 19 iunie am fost invitat de Șerban Sturdza să țin o conferință la Țibănești pentru a marca centenarul morții lui Petre Carp. A doua zi am vizitat, din subsol pînă în turn, Palatul Culturii din Iași. Spre mare mea bucurie și surpriză, am văzut numele lui George Mârzescu, unchiul tău, înscris pe clopotul cel mare, care la oră fixă cîntă Hora Unirii pentru frații noștri de peste Prut. Ei bine, nu se poate, nu este de acceptat și nici de conceput ca Petre Carp și George Mârzescu, conservatorismul și liberalismul românesc, să rămînă fără continuatori și reprezentanți în România de azi. Cine, dacă nu eu, să preia această moștenire? O fac, așa cum Aeneas l-a luat pe taică-su în spinare și a dus mai departe moștenirea troiană. O fac, deși cea mai profundă dorință a mea e să țin cursuri și să luminez minți pînă oi muri. Dacă voi trăi cît tine, am încă 40 de ani înaintea mea, în care să vorbesc seară de seară despre lucrurile cu adevărat importante. Ții minte cum mi-ai spus în 1994, după conferința mea despre Vladimir Soloviov de la Stavropoleos, că sînt un profesor atît de minunat, încît n-ar trebui să mă mai gîndesc deloc la politică? Aveai perfectă dreptate. Pentru mine viața politică e un chin: nu suport viața de partid, nu suport ședințele interminabile, lozincile găunoase, disciplina constrîngătoare. Respect pe cei care, cu bună credință și abnegație, se dedică unui partid, dar mie nu mi se potrivește. Voi fi, așadar, candidatul susținut de PMP, dar nu voi deveni membru de partid.

Cu adevărat fericit nu sînt decît atunci cînd citesc o carte bună și, mai cu seamă, cînd țin cursuri. Fiind vorba, însă, de o campanie prezidențială, o voi trata ca pe un imens exercițiu de pedagogie națională. Campania mea va fi, de fapt, un curs interactiv, pro bono, la scara întregii țări, un curs despre valorile care țin o societate împreună, despre moștenire și educație, despre legătura dintre justiție și pace socială, despre dreptate și libertate ca fundamente ale prosperității, despre grija pentru natură și criza demografică, despre diplomație și rolul României în lume. Îmi voi expune cu fermitate principiile și punctele de vedere, dar în primul rînd voi asculta, căci un bun educator trebuie să asculte și să faciliteze dialogul, să-i încurajeze pe ceilalți să spună ce gîndesc.

După președintele jucător și președintele spectator, e nevoie, cred eu, de un președinte învățător: un învățător care învață el însuși, care ascultă și pune întrebările cu adevărat importante, care intervine pentru a clarifica dezbaterea publică. Un președinte învățător este un educator și un inspirator, un continuator și un transmițător, un mediator și un moderator, un ascultător și un îndrumător. Doar un colosal efort de educație poate ridica această țară. În ultimă instanță toate problemele noastre încep și se termină cu educația.

Te îmbrățișez și fii alături de mine,

Toader

Citește și: Traian Băsescu îl propune pe Theodor Paleologu drept candidatul PMP la Preşedinţia României