Un bărbat infectat cu COVID-19 a murit în chinuri groaznice, uitat pe un pat de spital în Ialomiţa. „Să ziceţi mersi că nu vă închidem ca pe vite”

Soartă a fost cruntă cu Laurențiu Catrina, un bărbat din județul Ialomița. A murit la 52 de ani din cauza complicaţiilor apărute după infectarea cu noul coronavirus. Familia îndoliată susţine că bărbatul ar fi putut fi salvat, însă a fost neglijat de cadrele medicale.

04 dec. 2020, 15:50
Un bărbat infectat cu COVID-19 a murit în chinuri groaznice, uitat pe un pat de spital în Ialomiţa. „Să ziceţi mersi că nu vă închidem ca pe vite”
Un bărbat infectat cu COVID-19 a murit în chinuri groaznice, uitat pe un pat de spital în Ialomiţa. "Să ziceţi mersi că nu vă închidem ca pe vite"

Un bărbat cu COVID-19 a murit în chinuri groaznice în Ialomiţa. Nepotul său, preotul Adrian Ștefan Catrina, a povestit despre calvarul trăit de familie.

„La Fetești, la spital, timp de 3 zile, nu l-a băgat nimeni în seamă, deși aproape oricine știe că pierderea bruscă a vederii înseamnă AVC. La Slobozia au fost intervenții făcute, inclusiv eu am reușit să întru în legătură cu un medic de acolo, care, deși nu activează pe secția de neurologie, se interesa mereu de starea lui. În acest fel mai aflam și noi, familia, câte ceva despre starea lui. Pentru că la telefon era imposibil să comunicăm.

Familia a trimis pachet în prima zi de internare la Slobozia. La 9 dimineața au lăsat pachetul la spital, la ora 17 încă nu ajunsese nimic la el.

La Fetești la spital i s-a spus soției sale, internată și ea cu COVID, „să ziceți mersi că nu vă închidem ca pe vite”. Nu este posibil așa ceva, după zeci de ani de contributivitate la sistemul sanitar. Și cu toate intervențiile făcute, tot nu s-a rezolvat nimic. Totul s-a petrecut repede, a fost ca un coșmar vestea morții dânsului. Nu dorim nimănui să treacă prin așa ceva”, a povestit preotul Adrian Ștefan Catrina, conform Adevărul.

Un bărbat cu COVID-19 a murit în chinuri groaznice în Ialomiţa. „Doctorul lui era prea preocupat să umble prin alte clinici”

Apropiații familiei își plâng durerea pe Facebook.

„Astăzi e o zi tristă. Azi port doliu. Azi vreau să îmi plâng durerea. Azi a trecut în neființă o persoană dragă sufletului meu. O persoană cum rar găsești, care ajută pe oricine, de la mic la mare, de la familie la necunoscuți.

O persoană care s-a sacrificat întotdeauna pentru binele altora și care a fost răsplătit cu indiferență. Această indiferență l-a costat viața. De aceea, astăzi vreau să plâng durerea cauzată de un sistem medical deficitar, durerea nedreptății în care trăim.

Noul virus a dat viețile tuturor peste cap și asta o știm cu toții prea bine. Știm cât poate fi de periculos, știm cât de rău ne afectează, știm deja ce presupune. Însă nu mi-am imaginat că voi experimenta la prima mână lipsa de capacitate și de empatie a celor care au ales drumul pe care l-au ales ca să ne protejeze, a celor care ar fi trebuit să facă tot ce le stă în putință să scape un om nevinovat din ghearele morții. Dar nu. M-am înșelat amarnic. Am greșit să cred în umanitate. Consider că latura umană din noi este una dintre principalele motivații ale meseriei de medic sau asistent”, a scris Anda Lucia, o apropiată a  familiei, pe Facebook.

Laurențiu Catrina avea comorbidități. „A fost uitat pe un pat de spital. 3 zile la rând nu a intrat niciun doctor la el”

„Persoană deosebită despre care vă vorbesc și care a lăsat în urmă mult prea mulți oameni îndurerați a început să aibă primele simptome acum trei săptămâni. La câteva zile după a fost internat și diagnosticat cu COVID-19. Suferea de comorbidități, numai acesta fiind un motiv suficient pentru care ar fi trebuit să necesite o atenție specială din partea cadrelor medicale. Însă nu.

A fost uitat pe un pat de spital. 3 zile la rând nu a intrat niciun doctor la el. Tratamentul era în continuare administrat de asistente, însă nimeni nu îi verifica starea. Se îmbunătățește? Se înrăutățește? Doctorul lui era prea preocupat să umble prin alte clinici. Nu răspundea nici la telefon”, a mai precizat Anda Lucia.

Familia face acuzaţii grave la adresa medicilor. „Un om își pierdea vederea. Nu interesa pe nimeni”

„După o săptămână și jumătate, a fost scos de pe aparate. Sistemul respirator și starea generală erau bune. Apoi a început coșmarul. Primul semn, i-a căzut pleoapă. Având în familie persoane care au cunoștințe solide în domeniul medical, s-a insistat enorm să i se facă investigații încă de atunci. Nimic. A început să nu mai vadă. Am cerut consult neurologic și oftalmologic de urgență. Un om își pierdea vederea. Nu interesa pe nimeni.

Aflăm după că nu se mai putea deplasa nici la baie. Doctorii rămâneau impasibili. Este un efort prea mare să pui combinezonul pe tine de două ori într-o zi când e viață unui om în joc. Până la urmă, pentru unii, sunt alte mize la mijloc, mai presus decât viață.

Într-un final, după ce starea i s-a înrăutățit vizibil, a fost transferat într-un alt spital și i s-a făcut CT. Târziu. Mult prea târziu. De acolo totul a fost doar o cursa nebună contra-cronometru pentru a încerca să îi convingem pe medici și asistente că omul acesta nu e bine și că are nevoie de investigații și mai amănunțite. Avea nevoie să i se monitorizeze constant glicemia, IRN-ul, timpul de coagulare, dat fiind istoricul medical pe care îl avea și, evident, situația actuală, care deja era foarte gravă. Nu conta. Nimeni nu mișcă un deget, deși îi rugăm cu toți prin telefoane repetate. Am apelat la toți pe care îi știam. Inclusiv alți medici de la alte spitale s-au implicat și au insistat să se intervină rapid. Nimic. Tot ce primeam erau telefoane la care nu răspundea nimeni, lipsa de interes și impasibilitate. Și înțeleg că poate pentru ei omul acela nu era decât un alt pacient pe holurile unui spital, dar pentru noi?”, a mai precizat ea.

Laurențiu Catrina, uitat pe un pat de spital. „A durat mai mult de 12 ore ca să transporte un încărcător de la ușa spitalului la salonul pacientului, pentru că ei nu îl găseau”

„Ca să înțelegeți complet de ce spun că nu interesa pe nimeni…absolut toate investigațiile care i-au fost făcute au fost făcute cu una, două, x zile prea târziu. Totul se intâmpla în slow-motion. Pentru ei, a durat mai mult de 12 ore ca să transporte un încărcător de la ușa spitalului la salonul pacientului, pentru că ei nu îl găseau. Atât de competente sunt anumite cadre medicale, în mâinile cărora noi ne punem speranța și viață. Omul nostru drag nu figura nicăieri. Nici măcar o cifră, un nume într-un colț de registru.

Aici nu mai e vorba că sunt depășiți. Aici e vorba de lipsă de interes cruntă și de umanitate. Un om orb lăsat singur în salon zile întregi, care, când încă se mai mișcă, a ajuns să facă pe el fiindcă nu a găsit baia. Nici după nu au găsit de cuviință să îl pună cu cineva în salon, deși există secție de COVID. În cele patru zile de „mini-vacanță”, când tot spitalul era aproape gol, el nu a putut să comunice cu familia. De scris mesaje, exclus pentru un nevăzător. De sunat, nu putea suna. De răspuns la telefon, nu putea fiindcă nu își mai putea coordona mișcările. Și nici măcar asta nu a mișcat pe nimeni povestea lui”, mai spun apropiaţii.

Bărbatul infectat cu COVID-19 orbise. Reacţia asistentei: „Poate nu vrea să vă răspundă la telefon”

„Apoi, asistentele nu se interesau de starea lui nici după ce suna telefonul și la capătul celălalt se află o persoană îndurerată care cerea, implora cu cerul și cu pământul, să meargă să îl verifice, fiindcă știam că nu e bine deloc. Știam. Le spuneam că nu mai poate răspunde la telefon, că nu își mai poate coordona mișcările.

Răspunsul nu întârzie să apară din partea asistentei: „poate nu vrea să vă răspundă la telefon”. Poftim? Voi…citiți și voi ce tocmai am scris aici? Deci indiferență cruntă și aici. Apoi, în ultima zi în care i-am auzit vocea, a răspuns asistenta la telefonul lui, urlând și țipând că cine suntem și ce vrem. Al nostru om drag deja nu mai putea răspunde singur.

Nu vreau să reproduc aici exact ce s-a auzit la capătul celălalt al telefonului, însă nu am crezut vreodată că se poate ca un om care s-a dedicat acestei meserii din empatie tot pentru om poate să țipe așa la el, să urle așa la el, să trateze în asemenea hal un pacient în neputință. Ea urlă efectiv la el și se comportă cu el de parcă ar fi fost o cârpă, când săracul om nu se mai putea mișcă. Nici atunci nu i-a interesat să facă mai multe. Am aflat târziu că a suferit multiple AVC-uri, ulterior a fost dus la reanimare și intubat. Ba mai mult, în ultimele zile de viață, asistentele au găsit de cuviință să îi reproșeze demersurile făcute de familie pentru a ÎL SALVA. Orb, într-un salon, fără să poată transmite măcar gândurile familiei”, mai povesteşte femeia.

Medicii sunt acuzaţi de indiferenţă. „Nici pierderea vederii nu i-a mișcat suficient”

Astăzi la ora 9 am aflat vestea. O așteptăm, cumva. O așteptăm cu teamă, cu neputință, cu ură în suflet, ură pentru sistemul defectuos. Pentru oamenii care s-au dedicat acestei meserii din iubire pentru om. Tot din iubire pentru om au fost oare și ignorarea strigătelor neputincioase unei cete întregi de oameni care se chinuiau să explice ceva ce ei ar fi trebuit deja să știe: că omul se degrada? Singur, pe un pat de spital. Nebăgat în seama. Nici pierderea vederii nu i-a mișcat suficient.

Nici pierderea controlului asupra sistemului locomotor. Nici durerea unui suflet chinuit lăsat singur să moară nu a fost suficient pentru puțină dovadă de umanitate, nu a fost suficient încât să îi dea măcar telefonul când sună să poată auzi vocile celor dragi, să aibă măcar cui spune ultimele cuvinte, un ultim mesaj.

Pentru asta, nu vă iert. N-am să vă iert. Tot ce am spus aici este o întâmplare 100% reală, petrecută într-unul din spitalele din România. Nu se adresează cadrelor medicale în general. Știu și cunosc medici și asistente deosebite. Însă norocul nenorocului face ca el să nu fi nimerit la unul din ei.

Îți doresc odihnă veșnică și aripi să poți să zbori către o lume mai bună, suflet frumos. O lume în care nedreptatea nu există. Nici neputință. O lume așa cum meriți tu.

52 de ani. Atât avea. Și o viață întreagă înainte. Om ca el rar exista. Mă doare sufletul. Mă doare sufletul și nu am ce face. Stau și eu într-un colț și sufăr, în marea de neputință pe care o reprezintă sistemul medical românesc”, a scris Anda Lucia, apropiata familiei.


loading...