LEV TOLSTOI este sărbătoritul zilei. Google dedica astazi un google doodle cu ocazia celor 186 de ani de la naşterea lui Lev Tolstoi.

Operele lui Lev Tolstoi Război şi pace şi Anna Karenina au avut o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării romanului mondial, iar credinţele şi ideile sale filosofice şi estetice, propovăduite de-a lungul vieţii prin celelalte opere, sunt reunite şi cunoscute sub denumirea de „tolstoism”.

Alte Articole

Dana Nălbaru este bucuroasă că a făcut asta cu mâna ei: ...

Adela Popescu, dezvăluiri sincere la cea mai adresată întrebare. ...

Elena Gheorghe, mărturisiri dureroase despre experiența femeilor ...

Lev Tolstoi s-a manifestat, totodată, şi ca eseist, dramaturg şi reformator în domeniu educaţiei, calităţi care l-au consacrat drept unul dintre cei mai cunoscuţi membri ai acestei vechi şi aristocratice familii ruseşti.

Opera scriitorului rus Lev Tolstoi este cunoscută şi admirată de iubitorii de literatură din toată lumea. Impresia pe care a produs-o în epoca sa, precum şi răsunetul de care s-a bucurat opera lui, l-au situat încă din timpul vieţii printre cei mai importanţi scriitori ai vremii.

Lev Tolstoi a fost, din anumite puncte de vedere, un om plin de contradicţii. Născut într-o familie de nobili din Imperiul Rus, îl obsedau în aceeaşi măsură excesele burgheziei şi ascetismul auto-impus al stoicismului. Deşi şi-a întemeiat un sistem propriu de credinţe religioase, câştigând respectul gânditorilor laici, nu a reuşit niciodată să reconcilieze conceptele de artă şi frumos în viaţa reală. Cercetând opera lui Lev Tolstoi, Vladimir Nabokov observa că doar două subiecte l-au atras cu adevărat pe acesta, anume viaţa şi moartea, iar ele au fost reexaminate în fiecare nouă scriere, cu o complexitate mereu sporită. E de ajuns să urmărim „Moartea lui Ivan Ilici” sau„Anna Karenina” ca să vedem că acestea sunt, într-adevăr, temele fundamentale ale operei tolstoiene.

În Amintirile sale, Lev Tolstoi îşi rezumă într-o pagină biografia:

„Privindu-mi viaţa, examinând-o din punctul de vedere al binelui şi al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama că toată lunga mea existenţă se poate împărţi în patru perioade: prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la paisprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanităţii şi mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renaşterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viaţă familială cinstită şi regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar şi toate satisfacţiile personale. În sfârşit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aş vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente.”

Lev Tolstoi şi soţia sa au avut doisprezece copii. Ultimul copil, un fiu pe nume Ivan, s-a născut în acelaşi an cu primul lor nepot, pe când Lev Tolstoi împlinise şaizeci de ani. Dintre toţi aceşti copii, niciunul nu a împărtăşit idealurile filozofice şi morale atât de dragi tatălui lor.

Spre sfârşitul vieţii, Lev Tolstoi caută din ce în ce mai atent înţelepciunea supremă şi mântuitoare.

LEV TOLSTOI, unul dintre cei mai importanţi romancieri din istoria literaturii universale a refuzat premiul Nobel. Scriitorul rus LEV TOLSTOI este sărbătoritul zilei la Google, la 186 de ani de la ziua sa de naştere.

În 1901, Comitetul Nobel a decis să propună premiul unui scriitor ce părea să corespundă testamentului lui Alfred Nobel și i-a scris lui LEV TOLSTOI. Una dintre condițiile acordării era recunoașterea pe plan european a valorii operei. Trei scriitori ruși fuseseră traduși în limba franceză: LEV TOLSTOI, Dostoievski și Pușkin. Traducerile fuseseră susținute financiar de la caseta țarului Alexandru al III-lea, în ruble-aur, scrie Wikipedia.

LEV TOLSTOI refuză, motivând că banul este „ochiul dracului” și că el trăiește în acord cu normele creștine, ca un adept adevărat al bogomilismului. Un grup de scriitori și jurnaliști suedezi, între care și Selma Lagerlöf, s-a constituit într-un comitet de susținere a lui Tolstoi.

LEV TOLSTOI, o bibliografie „grea”

Război şi pace

Tolstoi a lucrat la „Război şi pace” timp de şase ani: din 1863 până în 1869, pornind de la diverse fragmente pe care le avea de câţiva ani, astfel dezvoltând povestea şi personajul eroului principal, un tânăr decembrist. Romanul redă evenimentele din timpul invaziei lui Napoleon văzută prin prisma destinului câtorva familii ruseşti şi în special prin ochii a două personaje, prinţul Andrei Bolkonski şi Pierre Bezuhov, care încearcă să descopere sensul vieţii.

Dintre numeroasele personaje perfect desenate (peste 550), un relief deosebit îl capătă prinţul Andrei Bolkonski, contele Pierre Bezuhov şi Nataşa Rostova. Andrei Bolkonski este un om inteligent şi cult, voluntar şi energic, generos şi sincer, onest şi cu o bogată viaţa interioară, dar care – conştient de inevitabilul declin al clasei căreia îi aparţine şi dezamagit de mediul căruia nu i se poate adapta, deşi caută, zadarnic, să dea prin acţiune, un sens vieţii – cade în pesimism. 

Pierre Bezuhov este un caracter total diferit: timid şi lipsit de voinţă, sentimental şi aplecat spre visare, fără simţ practic şi spirit de iniţiativă, snob deşi îi displace stilul de viaţă al aristocraţiei; de asemenea, un om preocupat de dreptatea socială, ajungând până la atitudini protestatare. Tolstoi l-a învestit cu anumite caractere care îi erau proprii lui, în timp ce altele le-a proiectat asupra lui Andrei. Bolkonski este un fel de om al „Secolului luminilor”, în timp ce Bezuhov pare a fi – asemeni scriitorului – un discipol al lui J.J.Rousseau. Nataşa (considerată de critici ca fiind una din cele mai bine realizate personaje feminine din întreaga literatură universală) reprezintă idealul feminin tolstoian: spontană şi simplă, delicată şi afectuoasă, devotată familiei.

Anna Karenina

În 1873, Tolstoi a început să lucreze la următorul lui roman de mari proporţii, inspirat parţial din nişte evenimente ce au avut loc la o moşie învecinată, unde amanta respinsă a unui nobil s-a sinucis aruncandu-se în faţa unui tren. „Anna Karenina”, reprezentând una dintre cele mai măreţe poveşti de dragoste din literatura mondială, ilustrează iubirea adulteră a Annei Karenina şi a contelui Alexei Vronski care duce la distrugerea Annei, ca urmare a refuzului acesteia de a se conforma valorilor ipocrite ale moralei clasei superioare.

În 1877, romanul a fost publicat. Răzvrătita Anna Karenina dă frâu liber pasiunii pentru un ofiţer îndrăzneţ, contele Vronski, şi îşi părăseşte căminul lipsit de dragoste pentru a se arunca în braţele unei iubiri pasionale, dar sortite eşecului. Ea îşi sacrifică astfel copilul şi se supune condamnării de către înalta societate moscovită. Povestea tragică a Annei este întreţesută şi contrastează cu idila şi căsătoria dintre Constantin Levin şi Kitty Şcerbaţkaia, foarte asemăntoare cu cea dintre Tolstoi şi soţia sa. Cu acest roman, atenţia lui Tolstoi se îndreaptă spre viaţa contemporană. Cadrul social (romanul are circa 150 de personaje) este şi aici amplu şi atent investigat. Prezentând nu doar o poveste de dragoste, ci şi idei filosofice despre societate, romanul încearcă să evidenţieze aspecte umanitare, sensul şi scopul vieţii, condiţiile morale ale căsătoriei şi vieţii de familie, relaţia dintre viaţa şi moarte, dintre iubire şi fericire.

„Anna Karenina” este considerat cel mai „cinematografic” roman al lui Tolstoi, beneficiind de numeroase ecranizări. Nefericita Anna a fost întruchipată de actriţe celebre: Greta Garbo (1935), Vivien Leigh (1948), Jacqueline Bisset (1985),Sophie Marceau (1997).

Învierea

Între anii 1889-1899, Tolstoi scrie cel de-al treilea roman, „Învierea”, inspirat din viaţa epocii şi având o tematică profund socială şi politică. Fiind scris într-o epocă de creştere a avântului revoluţionar premergător revoluţiei din 1905, romanul are un ascuţit caracter demascator şi capătă o mare forţă generalizatoare.

Prinţul Nehliudov este numit membru într-o comisie de juraţi, întrunită pentru a judeca şi condamna o prostituată acuzată de crimă. O recunoaşte: este chiar Katiuşa Maslova, fosta servitoare a familiei sale, pe care el a sedus-o, împingând-o astfel până la ultima treaptă a decăderii. Pradă unor atroce remuşcări, Nehliudov renunţă la moşii şi la viaţa mondenă, o urmează pe condamnată în Siberia, iar după ce îi obţine graţierea, îi cere, spre a-şi ispăşi greşeala faţă de ea, să se căsătorească cu el. Ea refuză, iar Nehliudov rămâne să mediteze asupra adevărurilor Evangheliei.

Punând în centrul atenţiei autodesăvârşirea Katiuşei şi încercările lui Nehliudov de a începe o viaţă nouă, Tolstoi arată în acelaşi timp mizeria în care trăiau oamenii simpli, satul căzut în ruină, închisoarea ţaristă şi deţinuţii ei. Deportarea în Siberia, demască ipocrizia bisericii, justiţia, corupţia aparatului de stat ţarist. În acţiunea romanului, Tolstoi a introdus oameni din cele mai felurite categorii sociale. El a zugrăvit şi vârfurile nobilimii, şi preoţimea, şi funcţionărimea, şi ofiţerimea, şi negustorimea, şi lumea meseriaşilor şi pe cea a mujicilor, încercând chiar să creeze tipuri de revoluţionari, prezentându-i cu simpatie îndeosebi pe narodnici, în timp ce faţă de social-democraţi are rezerve şi îşi manifestă chiar dezacordul şi lipsa de înţelegere.

Cu o înfluenţă în toată lumea, romanul „Învierea” a reuşit, în cele din urmă, să înfurie Biserica Ortodoxă. Această lucrare a determiant Biserica să-i refuze lui Tolstoi toate sfintele taine, inclusiv împărtăşania, pentru tot restul vieţii. Astfel, scriitorul a primit cu furie ştirea cu privire la excomunicarea sa din sânul Bisericii în februarie 1901.

Bibliografie selectivă:

Romane: Război şi pace (1865-1869), Anna Karenina (1873-1877), Învierea (1899).
Nuvele şi povestiri: Amintiri din Sevastopol (1855-1856), Trei morţi (1859), Cazacii (1863), Prizonierul din Caucaz(1872), Moartea lui Ivan Ilici (1884-1886), Ivan Prostul (1886), Sonata Kreutzer (1889-1891), Stăpân şi slugă(1895), Cuponul fals (1911; scris în perioada 1896-1904), Hagi Murad (1912; scris în perioada 1902-1904).

Teatru: Puterea întunericului (1887), Cadavrul viu (1911; scris în 1900).

Scrieri filosofice: Religia mea (1883), Împărăţia lui Dumnezeu este cu tine (1894), Ce este arta? (1897), Calendarul înţelepciunii (1910).

Scrieri autobiografice: Copilăria (1852); Adolescenţa (1854); Tinereţea (1856).