98 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei și Maramureşului cu România

Basarabia a fost prima provincie românească care s-a unit cu România. În fața amenințărilor Rusiei și Ucrainei, Basarabia și-a proclamat independența la 24 ianuarie/6 februarie 1918. Sfatul Țării, care cuprindea reprezentanți ai tuturor naționalităților, a adoptat, la 27 martie/9 aprilie 1918, cu majoritate de de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.

La 15/28 noiembrie 1918, a avut loc al doilea mare moment din procesul de reîntregire națională a statului român, când Congresul general al Bucovinei, format din reprezentanții aleși ai românilor și ai naționalităților din Bucovina, a hotărât, în unanimitate ”unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu regatul României”.

În toamna anului 1918, în condițiile înfrângerii Puterilor Centrale și ale prăbușirii Austro-Ungariei, mișcarea națională a românilor din Transilvania s-a amplificat. În acest context, la 29 septembrie/12 octombrie 1918 s-a întrunit la Oradea, Comitetul Executiv al Partidului Național Român care a adoptat în unanimitate o declarație privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se poziționa ”printre națiunile libere”.

Urmărește-ne în Discover

Adaugă-ne ca sursă preferată

Actul redactat de Vasile Goldiș se intitula ”Declarația de autodeterminare națională” și făcea referire la cei aproximativ 3.500.000 români care trăiau în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Se sublinia necesitatea convocării unei adunări naționale, care să delege organele abilitate ”să trateze și să hotărască în treburi care se referă la situația politică a națiunii române”. Totodată, se cerea ”afirmarea și valorificarea drepturilor ei, nestrămutate și inalienabile, la deplina viață națională”. Documentul a fost prezentat de Alexandru Vaida Voievod în Parlamentul de la Budapesta, în ședința din 5/18 octombrie 1918. Declarația de la Oradea, care afirma dreptul națiunii române la autodeterminare, precum și ideea convocării adunării naționale a reprezentat un act cu o semnificație istorică deosebită privind procesul de unificare națională. 

Alte articole

Victor Rebengiuc nu vrea ca numele său să fie acordat vreunei străzi: „Voi lăsa scris in testament”

Ce au comandat românii de 1 Decembrie. Un client a plătit 1.900 de lei pe mici şi cartofi prăjiţi

La începutul lunii noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central (cunoscut și sub numele de Sfatul Național Românesc) și-a mutat sediul la Arad. Acesta fusese înființat la 18/31 octombrie 1918, la Budapesta, și reunea câte șase reprezentanți ai Partidului Național Român, respectiv ai socialiștilor. Pus în fața unei situații complexe, de organizare a administrației după alungarea pretorilor, primarilor, notarilor și jandarmilor maghiari, Consiliul a lansat, la 7/20 noiembrie 1918, un Manifest prin care îi chema pe toți românii să fie ”mari la suflet în ceasurile acestea grele ale anarhiei”.

La 9/22 noiembrie 1918, CNRC a înaintat Consiliului Național Maghiar o Notă Ultimativă prin care cerea ”puterea de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal și Țara Ungurească”. Răspunsul era așteptat până la 12 noiembrie. Tratativele între Consiliul Național Român Central și delegația Consiliului Național Maghiar condusă de Jászi Oszkár au avut loc la Arad, între 13 și 15 noiembrie. Partea maghiară a propus ca Transilvania să rămână în continuare în cadrul Ungariei, sub forma unui guvernământ românesc autonom, reprezentat în guvernul maghiar. Datorită acestei poziții, tratativele au eșuat.

Vasile Goldiș a declarat că „națiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independență de stat și nu admite ca acest drept să fie întinat prin rezolvări provizorii”. Consiliul Național Român Central a stabilit legături cu forurile politice de la Iași, unde se refugiase guvernul român și familia regală, și a trecut la organizarea adunării care să confirme voința de unire a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. 

La 15 octombrie 1922 la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia a avut loc solemnitatea încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria. Însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei au fost adăugate coroanei regale de oțel a regelui Carol I, ce amintea de Plevna, fapt ce a simbolizat actul unirii tuturor provinciilor istorice românești sub sceptrul aceluiași monarh. 

Cu acest prilej, regele Ferdinand s-a adresat tuturor românilor cu o proclamație: ”mă închin cu evlavie celor cari, în toate vremurile și de pretutindeni, prin credința lor, prin munca și jertfa lor, au asigurat unitatea națională și salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas și simțire de la Tisa până la Nistru și până la Mare”. În următoarea zi au fost organizate o serie de manifestări la Arcul de Triumf din București, la care au participat reprezentanți din peste 20 de state europene, din SUA și Japonia, acest fapt demonstrând recunoașterea internațională a noului stat unitar român.

În 1990, la 27 iulie, Parlamentul României a hotărât ca ziua de 1 Decembrie să devină Ziua Națională a României. Primul 1 Decembrie ca zi națională a fost marcat la Alba Iulia, la 1 decembrie 1990. 

În fiecare an, în București cât și în toate marile orașe din întreaga țară au loc parade militare, depuneri de coroane, precum și numeroase manifestări și ceremonii prilejuite de aniversarea zilei de 1 Decembrie Ziua Națională a României.