Elena Ceauşescu nu le lăsa pe soţiile demnitarilor să poarte bijuterii

Soţia fostului demnitar George Macovescu, Emilia Marinel, povesteşte într-un interviu despre cum se comporta Elena Ceauşescu cu femeile din staful lor, soţiile celor care îi însoţeau în vizitele din străinătate şi nu numai, scrie historia.ro. 

-Spuneţi-ne, în primul rând, cum aţi perceput dumneavoastră politica externă a momentului în care soţul dumneavoastră a fost adjunct al ministrului şi ulterior ministru?

Citeşte şi Mioara Roman, mărturii din comunism: Ceauşescu nu vorbea cu femeile. Avea şi probleme de vorbire, era bâlbâit

Trăind alături de soţul meu, am fost un pic implicată în toată această viaţă diplomatică. Corneliu Mănescu (n.r. – ministru de Externe în perioada 21 martie 1961-22 octombrie 1972) se ocupa cu partea reprezentativă şi voiajurile, iar soţul meu făcea treaba diplomatică. După ce soţul meu a fost numit ministru de Externe, am preluat asupra mea şi atribuţiile d-nei Dana Mănescu.

Alte articole

Alimentul urât pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, acum iubit de nutriționiști și medici. Beneficiile și proprietățile legumei minune

Alegeri prezidențiale 2025. Mii de conturi false glorifică, înaintea turului 2, perioada comunistă. ”Vizează să distorsioneze adevărul istoric și să reîmprospăteze nostalgii periculoase”

-Cum era percepută familia Mănescu de apropiaţi?

Corneliu Mănescu era un om foarte degajat, avea un cult al personalităţii, era foarte preocupat de înfăţişarea lui. Dana Mănescu era o soţie de ministru de Externe reprezentativă pentru ţară, foarte inteligentă şi foarte frumoasă. La un moment dat, în Turcia, s-a scris în ziare că „parcă adevărata doamnă a României este Dana Mănescu şi nu Elena Ceauşescu”.

Citeşte şi DEZVĂLUIRI despre relaţia lui Petre Roman cu Zoe Ceauşescu: „Acceptau doar oameni de-ai lor. Împărţeau lumea”

-N-a atras antipatia Elenei Ceauşescu?

Ba da. Elena Ceauşescu nu putea s-o sufere pe Dana Mănescu. Femeile care au fost profund antipatizate de Elena Ceauşescu au fost Violeta Andrei, soţia lui Ştefan Andrei, şi Silvia Popovici, nevasta lui Maxim Berghianu. În momentul în care Elena Ceauşescu vedea pe cineva îmbrăcat frumos se simţea frustrată pentru că era pusă pe locul doi. Au fost foarte multe scene în care Elena Ceauşescu s-a repezit la câte o femeie şi, trăgând-o de rochie, o întreba: „Asta de unde ai cumpărat-o?”, punând-o, astfel, într-o situaţie dificilă. Persoana abordată în acest fel se înroşea şi abia putea să îngaime că soţul i-a adus un material din care a făcut o rochie.

Ordin de la Cabinetul doi: Fără coc, fără ruj, fără machiaj, fără ojă!

-Dumneavoastră cum aţi încercat să preveniţi asemenea situaţii?

Eu nu eram nici foarte frumoasă şi mă îmbrăcam şi foarte la locul meu, pentru că soţul meu nu mă lăsa să mă îmbrac ­altfel. Mă îmbrăcam sobru, dar elegant, nedepăşind limitele. În momentul în care plecam în vizite cu soţii Ceauşescu, primeam bilet de la Cabinetul 2 pe care scria: „Nu aveţi voie coc – nu puteam să-mi fac coc atunci, trebuia să am părul lăsat liber –, n-aveţi voie ruj, n-aveţi voie să vă machiaţi, n-aveţi voie ojă pe unghii”. Acestea erau instrucţiunile pe care le primeam şi pe care trebuia să le respectăm. Doar Elena Ceauşescu purta părul strâns în coc, noi (soţiile miniştrilor – n.r.) nu aveam voie să purtăm. În vizitele mele cu ea, uneori Elena Ceauşescu mă chema şi-mi spunea: „Dragă – aşa mi se adresa – ia spune-mi mie care dintre tablourile astea este de cadou?”. Erau tablouri de Sabin Bălaşa, de Tarcea, aduse pentru cadouri, şi îi spuneam: „Eu cred că acesta, dacă vă place şi Dvs., dar dacă nu vă place alegeţi pe care vreţi”. Răspundea: „Da, da, şi eu m-am gândit la ăsta”.

Altădată, m-a chemat la 2 noaptea la ea în dormitor pentru că i se aduseseră valize cu bijuterii şi-şi pusese un colier la gât, pe care n-a mai putut să-l scoată. Fiind un colier extrem de scump, i se declanşase siguranţa, pentru a nu putea fi furat, şi nimeni nu ştia să-l desfacă decât bijutierul. Când am ajuns în cameră, era foarte furioasă şi congestionată şi mi-a spus: „Hai, dragă, scoate-mi şi mie ăsta, că nu mai pot”. Am încercat, n-am reuşit şi-atunci i-am spus: „Vă rog să mă scuzaţi, dar nu pot, e imposibil”, „Şi ce fac atunci, dorm cu el?” A trebuit să scoale bijutierul noaptea, să i-l dea jos de la gât. La mese, când mergeam, nu puteam să mâncăm, deşi erau lucruri foarte bune, pentru că ea se uita la tine şi, dacă te vedea că mănânci, spunea: „Uite cum mănâncă şi se îndoapă ca o scroafă”. Spunea aşa despre toate femeile care veneau la mesele respective.