De ce sunt românii ortodocşi? O falsă explicaţie istorică

Există o sumă de termeni diferiţi cu care facem referire la reprezentaţii Bisericilor. Pe parcursul primelor patru sinoade ecumenice ale Bisericii (325-451) s-a decis că sunt cinci scaune episcopale cu drepturi administrative speciale egale între ele; din punct de vedere onorific, ele sunt însă ordonate astfel: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Deasupra tuturor era Împăratul. Acesta nu avea drepturi canonice, însă, potrivit tradiţiei, era singurul în măsură să convoace un Sinod Ecumenic şi să legifereze hotărârile luate. Titlul de „patriarh“ a fost acordat iniţial tuturor celor cinci scaune episcopale menţionate, scrie Historia.ro. Ulterior, când anumite biserici naţionale obţin autocefalia, ele îşi vor alege singure Patriarhul. Termenul vine din greacă şi desemnează pe cel care exercita o autoritate autocratică, în calitate de pater familias (în sens mai larg, al bisercii). Papa a renunţat însă la titlul de „Patriarh al Vestului“ în 2006. Când puterea Imperiului Bizantin e la apogeu, în 533, împăratul Justinian creează titlul de patriarh ecumenic (patriarh al tuturor). Drept urmare, în 582, Grigorie cel Mare (imagine), îşi ia titlul de „Servus Servitor Dei“ şi cel de papă (tată – de la latinescul pater), precum şi titulaturile romane deţinute în trecut doar de împăraţii (Summus Pontifex, Pontifex Maximus). Titlul de „pontifex“-pontif este o titulatură romană care îl desemna pe Împărat drept şef al tuturor religiilor din Imperiu. După ce împăratul Teodosie cel Mare (379-395) a interzis păgânismul, a refuzat această funcţie, considerând-o nedemnă de un lider creştin.

RELIGIA ÎN ŞCOLI. Ce spun PSIHOLOGII despre modul cum trebuie predată materia. Poziţia Bisericii

De ce sunt, astăzi ca şi ieri, cei mai mulţi dintre români ortodocşi nu este o întrebare la care istoria, ca ştiinţă socială şi umană, să poată da un răspuns incontestabil. Fireşte, investigarea în profunzime a timpului istoric ne poate aduce lămuriri preţioase. Istoriografia este în măsură să clarifice retrospectiv, în registrul plauzibilului, un număr de opţiuni individuale decisive, dar pare insuficient echipată pentru a răspunde dacă Ortodoxia, ca identitate colectivă aparent indestructibilă, este o alegere istorică relativ conştientă sau un fenomen ce nu a putut fi controlat în trecut şi nici nu poate fi explicat în prezent, în cheie raţională. Când au încercat să clarifice chestiunea, istoricii români s-au uitat cu precădere la contextul de putere sud-est european.

Blestemul codat din paginile Bibliei. Cine va găsi FORMULELE MAGICE?

Alte articole

BOR anunță că nu se amestecă în alegerile prezidențiale, după ce ÎPS Teodosie a ținut o slujbă pentru AUR la Constanța

Scandal uriaș la Teatrul Național București. Se cere interzicerea unei piese! Patriarhia reclamă ”utilizarea defăimătoare a simbolurilor religioase”

Mai întâi şi mai rar, la ponderea primului ţarat bulgar, responsabil de răspândirea slovelor la nord de Dunăre, ca şi de destituirea unui creştinism surprins de arheologi în flagrant delict de expresie latină, precum şi de robusteţea cu care slavonismul şi-a impus dominaţia şi a păstrat-o neatinsă până în secolul al XVII-lea. Apoi, au examinat cu mult mai multă atenţie actele de voinţă ale unor domni locali precum Nicolae-Alexandru, Vladislav, Laţcu sau Alexandru cel Bun, modul în care au fost întemeiate mitropoliile Ungrovlahiei şi Moldovlahiei şi a fost formulată în ţările lor o identitate politică şi religioasă la intersecţia dintre Ungaria, Polonia, misiunile romane, Imperiul Bizantin muribund şi Biserica Constantinopolitană.

Ortodoxia noastră, mai mult tradiţie decât credinţă.

Numai că Ortodoxia românească are mulţi sfinţi, dar nu are un patron, un apostol, o dată a convertirii colective. Cu alte cuvinte, nu există nicio instanţă istorică anume şi nicio anumită personalitate cărora să le poată fi atribuită responsabilitatea alegerii Ortodoxiei în defavoarea creştinismului roman, precum şi, mai târziu, ataşamentul faţă de Ortodoxie dovedit în epoca Reformei şi în cea a unirii cu Roma. Acest eveniment din urmă ne poate ajuta să aruncăm o lumină mai proaspătă asupra acestei dificile probleme. Atunci când protopopii români din Transilvania, strânşi în sinod în anul 1698, au acceptat credinţa catolică şi unirea cu episcopul Romei, ei au stabilit un preţ pe care nu s-au arătat nicidecum dispuşi să-l negocieze: legea lor să rămână neschimbată. Potrivit declaraţiei sinodale, legea de care clerul se simţea atât de legat nu era decât un sinonim al obiceiului ecleziastic, ce cuprindea ceremoniile liturgice, sărbătorile, postul, calendarul şi alegerea episcopului de către protopopi. Prin urmare, tradiţia ortodoxă – surprinsă într-un stadiu natural, ferit de orice fel de influenţe culte – se înrudeşte mai degrabă cu dreptul cutumiar, decât cu cel canonic sau cu teologia dogmatică. „Ortodoxia“ românească apare mai degrabă ca o tradiţie fără credinţă, decât ca o tradiţie a credinţei. Citește continuarea pe Historia.ro.