De ce a fost achitată Mariana Rarinca, acuzată de şefa ICCJ de şantaj. MOTIVAREA judecătorilor CAB

Judecătorii Curţii de Apel Bucureşti care au decis achitarea Marianei Rarinca au reţinut că aceasta nu a avut timp, atunci când s-a făcut cercetarea penală, să depună probe în apărarea sa.

„Curtea constată că urmărirea penală s-a efectuat de către procurorii de caz, în perioada 04.06.2014 – 27.06.2014,
fără ca inculpatei RM să-i fie respectate garanţiile procesuale prevăzute de lege.
În acest sens, se are în vedere faptul că procurorii de caz aveau obligaţia, în conformitate cu dispoziţiile art.100 Cod procedură penală să strângă probe atât în favoarea cât şi în defavoarea inculpatei RM, din oficiu sau la cerere”, susţin judecătorii CAB.

De asemenea, judecătorii susţin că procurorii nu au depus la dosar probe solide pentru a dovedi faptele de şantaj. Mai exact mesajele pe care Livia Stanciu, şefa ICCJ, le-ar fi primit de la Mariana Rarinca nu sunt probe solide care să dovedeacă faptele de şantaj.

„Susţinerea din rechizitoriu în sensul că, în cauză există o unitate naturală de infracţiune, tentativa pedepsibilă la infracţiunea de şantaj, săvârşită în perioada august/septembrie 2013 – decembrie 2013 de către inculpata RM, este contrazisă de probele dosar”, se mai arată în motivare.

Alte articole

Gigi Becali, faţă în faţă cu judecătoarea care l-a condamnat la puşcărie. „Ce o fi zis, când a văzut că vine nebunul ăsta… Femeia a înmărmurit!”

Judecătorii au reţinut, de asemenea, că faptele s-ar fi petrecut în perioada august/septembrie 2013 până în decembrie 2014, iar Livia Stanciu ar fi făcut plângere mult mai târziu.

„Susţinerea procurorilor de caz, în sensul că există tentativă la infracţiunea de şantaj deoarece inculpata RM a încercat să-l utilizeze pe martorul Stanciu Radu ca intermediar, astfel încât ameninţările din mesaje şi solicitarea sumei de bani să ajungă la persoana vătămată SLD este lipsită de fundament legal.
Mai mult, procurorii de caz susţin că din acţiunile inculpatei RM, întreprinse în perioada august/septembrie 2013 – decembrie 2013, rezultă că persoana „a cărei libertate morală şi al cărui patrimoniu a urmărit să îl vatăme inculpata este persoana vătămată SLD „. Or, atâta timp cât persoana vătămată SLD nu a luat în seamă ameninţările transmise de către martorul SR, iar despre mesajele trimise de către inculpata RM a aflat după ce acesta a fost audiat la Parchet, în mod
greşit judecătorul instanţei de fond a reţinut că în cauză există o unitate naturală de infracţiune, tentativa pedepsibilă la infracţiunea de şantaj. (…) Infracţiunea este mai gravă dacă faptele prevăzute în alin.1 şi 2 au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul. Deşi persoana vătămată SLD nu a declarat apel în cauză, în cererea precizatoare a arătat că prima instanţă ar fi trebuit să efectueze o analiză a conduitei inculpatei RM pe parcursul cercetării judecătoreşti şi să constate că acesta cu rea-credinţă, şi-a modificat în timp, în repetate rânduri, susţinerile cu privire la pretinsele datorii care ar reprezenta echivalentul sumei de 20.000 euro şi a făcut-o, în principal, pentru a masca activitatea de şantaj întreprinsă în realitate iar, în subsidiar, pentru că nu a putut proba, în niciun mod, niciuna din acele aşa zise datorii invocate ca temei al cererilor sale de a i se remite sume de bani.
În şedinţa publică din data de 20.05.2015, procurorul a susţinut că nu rezidă din nicio probă administrată în cauză existenţa datoriilor invocate de către inculpata RM.
De asemenea, a mai arătat că deşi judecătorul instanţei de fond a constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, a lăsat un dubiu cu privire la mobilul săvârşirii faptei, respectiv dacă există sau nu vreo datorie a persoanei vătămate SLD faţă de inculpata RM. (…) Persoana vătămată SLD a înţeles să o ierte pe inculpata RM pe motiv că „oricărui om trebuie să-i întinzi o mână de ajutor”, până în data de 03.06.2015, când în urma celor patru
mesaje primite a formulat plângere penală împotriva acesteia pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prev. de art. 207 Cod penal”, se mai arată în motivare.

„Faţă de cele ce precedente, Curtea constată că fapta de şantaj, pentru care inculpata RM a fost trimisă în judecată, nu are caracter penal, motiv pentru care în temeiul art.421 pct.2 lit. a Cod procedură penală va admite apelul declarat de către aceasta împotriva sentinţei penale nr.2873/18.12.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I Penală, va desfiinţa, în parte, sentinţa apelată şi rejudecând, în fond: În temeiul art.17 alin.2 rap. la art.16 alin.1 lit.b Cod procedură penală va dispune achitarea inculpatei RM sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj prev. de art.207 alin.2 şi 3 Cod penal cu aplic. art.131 din Legea nr.78/2000 actualizată”, au susţinut judecătorii Curţii de Apel.