Copiii cei noi salvează părinţii cei vechi? Poveste reală şi ce înţelegem de aici

Copilul se uita in ochii tatalui sau si ii spune: „Acum esti multumit? Ti-am dovedit ca pot.” Tatal ii raspunde: „Pai EU sa fiu multumit?? Doar pentru tine ai invatat si ai reusit!”. Raspunsul a venit: „Nu. Nu pentru mine. Ce vezi e doar pentru tine. Pe mine nu ma implineste asa ceva. Dar tu nu ai habar ce imi place mie cu adevarat, pentru ca nu te-a interesat decat sa obtin notele astea mari cu care tu simti ca esti un parinte care a reusit”.

Din pacate, la acel moment parintele nu a inteles nimic. A catalogat copilul drept nerecunoscator si a considerat ca el, copilul, e intr-o mare eroare. In eroare era insa el, parintele.

Au trecut niste ani. Fiul ajunge un avocat de mare succes, cu o cariera de invidiat, cu multi bani, clienti si renume. In acest timp, sufletul lui era gol. Era pe o banda rulanta unde performa, asta stia sa faca dintotdeauna. Visul lui cel vechi, acela de a canta si a picta, ramasese undeva in umbra; canta in timpul liber, la chitara, cu o trupa, ca sa isi bucure inima atat cat se putea. Nu ii era nici lui clar unde si cand se pierduse de el insusi. De ai lui sa nu mai vorbim. Tatal si mama catalogau relatia cu fiul: „nu stiu cand ne-am distantat in asemenea hal; el nu are timp de noi, nu avem ce sa ne spunem insa este realizat, suntem multumiti si asta conteaza pentru el si pentru noi”. Ei isi traiau filmul din mintea lor, total diferit de realitatea din inima copilului.

Am auzit aceasta poveste cat se poate de reala la un priveghi la care am ajuns insotind o buna cunostinta. Priveghiul era al baiatului de mai sus care a ales, la putin peste 30 de ani, sa isi puna capat zilelor din pricina golului de neacoperit din el pe care in zadar a incercat sa il umple cu munti de pastile antidepresive dupa ce a fost diagnosticat cu tulburare bipolara.

Alte articole