Cum îi înregistra Securitatea pe români, pe vremea lui Ceauşescu. De la „maimuţe” la „ciocănitoare”

Un document secret al Securităţii, aflat în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), cuprinde instrucţiunile de montare a microfoanelor şi de ascultare a convorbirilor telefonice a „duşmanilor regimului“. Pentru realizarea acestor obiective s-a înfiinţat Direcţia „T“, ce ulterior s-a numit Serviciul „T“, unitate de instalare şi exploatare a tehnicii operative, după cum scrie adevarul.ro.

În cazul în care persoana ascultată purta discuţii cu conducători ai partidului sau guvernului, ascultarea trebuia întreruptă imediat. Pe de altă parte, convorbirile telefonice internaţionale erau interceptate fără excepţie, iar numele, adresele şi numerele de telefon ale tuturor abonaţilor telefonici din ţară de unde se purtau aceste convorbiri erau transmise Centrului de informatică şi documentare, care le comunica unităţilor informative, pe linie şi profile de muncă, pentru luarea măsurilor care „se impuneau“.

Citeşte şi SRI, despre dispozitivul găsit de Carmen Dan în locuinţa sa: Provine dintr-o zonă privată. Este un dispozitiv ieftin

Cum se realizau interceptările în acea perioadă? „În cazul ascultării telefonice, se conecta o derivaţie pe traseul liniei telefonice sau se monta un comutator pentru audierea şi înregistrarea convorbirilor între doi corespondenţi. Pentru interceptarea convorbirilor ce aveau loc într-un anumit spaţiu, se efectuau pătrunderi secrete în vederea instalării unor microfoane, alimentate electric sau pe bază de baterie, fie în aparatul telefonului, fie introdus într-un alt obiect pentru a nu fi reperat, fie ataşat de mobilă“, a dezvăluit Cristina Anisescu, coordonator ştiinţific de proiect din cadrul CNSAS.

Alte articole

CNSAS: Peste 6.000 de persoane au colaborat cu Securitatea în „calitate de elevi”

Victor Ciutacu: Colaborarea lui Crin Antonescu cu Securitatea, cele 5 elemente suspecte

Mulajul cheilor de la casă era obţinut în mod fraudulos de la serviciul soţiei celui urmărit, unde aceasta era ţinută „ocupată“ de o sursă a Securităţii, timp în care li se sustrăgeau cheile şi li se lua mulajul, apoi erau puse la loc pentru a nu trezi nicio suspiciune. În cazul în care Securitatea instala mijloace de ascultare în locuinţe, erau adevărate mobilizări de forţe. Erau ţinuţi ocupaţi toţi membrii familiei, prietenii şi vecinii, care erau chemaţi la Miliţie sau la Paşapoarte, sau li se dădeau sarcini peste program, la serviciu. Copiii, la rândul lor, erau ţinuţi la şcoală de tovarăşa profesoară. Înregistrările interceptărilor erau redate şi transmise altor unităţi de Securitate, dar erau şi stocate temporar în centre de interceptare. De la caz la caz, înregistrările se făceau de la câteva zile până la câteva luni.

 Pentru asigurarea conspirativităţii, tehnica operativă purta denumiri convenţionale: aparatura de înregistrare fonică avea indicativul „moara“, microfoanele se numeau „maimuţă“. Când se vorbea de emiţătorul special, cei din Securitate se exprimau cu următoarele cuvinte: „Dunărea“ sau „port“, iar când aveau nevoie de comutatoare de control spuneau că le trebuie „ciocănitoare“.