Lucian Pintilie biografie. A inspirat generaţii de regizori, a marcat cariera unor actori emblematici

Colegul de facultate şi prietenul său de-o viaţă Victor Rebengiuc spunea anul trecut, la evenimentul de lansare a cărţii „Bricabrac”: ”Am fost colegi în facultate. Am fost adolescenţi împreună. Norocul meu şi al generaţiei mele de actori este că a avut parte de nişte regizori de talia lui Pintilie, Ciulei, a lui Vlad Mugur şi că am avut de unde învăţa. Am lucrat cu Pintilie şi în televiziune, când se juca pe viu. Am făcut o dramatizare după «1 Aprilie», de Caragiale, care a ieşit foarte bine. Cotescu îi spunea: Băi, Pintilie, uite, toată lumea te laudă, zice că eşti al doilea Ciulei. Iar el: Dar primul cine e?”.

Dimensiunea operei lui Pintilie poate fi măsurată prin caracterizările făcute de critica de specialitate. „Reconstituirea” (1968) este considerat de criticii români cel mai bun film din istoria cinematografiei noastre. „O vară de neuitat” (1994) şi ”Prea târziu” (1996) – au fost selectate în competiţia oficială a Festivalului de la Cannes, iar ”Terminus Paradis” i-a adus lui Lucian Pintilie marele premiu al juriului la Festivalul de Film de la Veneţia, în 1998. 

Lucian Pintilie s-a născut în 1933 la Tarutino, în Basarabia. După absolvirea Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, a montat o serie de spectacole la Teatrul Bulandra din Bucureşti, dar şi lungmetrajele ”Duminică la ora 6″ şi „Reconstituirea”.

La Teatrul Bulandra a montat „Copiii soarelui” (1961), „Proştii sub clar de lună” (1962), „Cezar şi Cleopatra” (1963), „Biedermann şi incendiatorii” (1964), „Inima mea e pe înălţimi” (1964), „D’ale carnavalului” (1966), „Livada cu vişini” (1967), „Revizorul” (1972, spectacol interzis de cenzură după a treia reprezentaţie), precum şi două filme de lungmetraj: „Duminică la ora 6” şi „Reconstituirea”.

Alte articole

Victor Rebengiuc: Oamenii să voteze adevărul, să vadă cine vrea haos și cine vrea să reconstruiască România

Victor Rebengiuc: Tot ceea ce s-a întâmplat în ultima perioadă în România este rezultatul unor „interese foarte străvezii”

„Am avut nenumărate spectacole interzise – dar nici unul ratat din pricina compromisurilor politice. Pentru cele ratate sunt singurul vinovat. Nu împart cu nimeni responsabilitatea”, spunea Pintilie într-un interviu pentru Yorick.

Interdicţia de a mai lucra în România îl determină să se expatrieze în 1973. A montat în Statele Unite şi mai ales în Franţa.

Şi-a dorit întotdeauna să facă film. „După mine şi-n ceea ce mă priveşte, cinemaul şi teatrul ţin de o aceeaşi credinţă şi deseori, uneori în mod abuziv, de aceeaşi logică artistică. Această bizarerie are la origine o imensă frustrare. Am dorit întotdeauna să fac film, încă de pe vremea când eram un adolescent monstruos de complicat”, mărturisea în acelaşi interviu.

A continuat în străinătate seria spectacolelor de teatru montate pe câteva din scenele importante ale lumii: Théâtre National de Chaillot din Paris: Turandot (1974); Théâtre de la Ville din Paris: „Pescăruşul” (1975), „Biedermann şi incendiatorii” (1976), „Jacques sau Supunerea” şi „Viitorul e în ouă” (1977), „Cei din urmă” (1978), „Trei surori” (1979), „Raţa sălbatică” (1981), „Azilul de noapte” (1983), „Arden din Kent” (1984), „Astă seară se improvizează” (1987), „Trebuie să trecem prin nori” (1988), „Dansul morţii” (1990); Guthrie Theater din Minneapolis: „Pescăruşul” (1983), „Tartuffe” (1984), „Raţa sălbatică” (1988); Arena Stage din Washington: „Tartuffe” (1985), „Raţa sălbatică” (1986), „Livada cu vişini” (1988).

În paralel, a montat şi spectacole de operă: Festivalul de la Avignon: „Orestia” (1979); Festivalul de la Aix-en-Provence: „Flautul fermecat”(1980, spectacol reluat la Opera din Lyon, Opera din Nisa, Teatro Reggio de la Torino); Welsh National Opera din Cardiff: „Rigoletto” (1985); „Carmen” (1986, spectacol reluat la Opera din Vancouver).

În 1973, a realizat la Televiziunea iugoslavă filmul „Salonul nr. 6” după nuvela omonimă a lui Cehov.

În 1979, a filmat în România „De ce trag clopotele, Mitică?”, după un scenariu propriu pornind de la piesa „D’ale carnavalului”, film interzis vreme de zece ani.

După 1990 se repatriază şi face o serie de filme în România: „Balanţa” (1992), „O vară de neuitat” (1994), „Prea târziu” (1996), „Terminus Paradis” (1998), „După-amiaza unui torţionar” (2000), „Niki Ardelean, colonel în rezervă” (Niki et Flo) (2003), „Tertium non datur” (2006).

În 1990 a fost numit director al Studioului de Creaţie Cinematografică al Ministerului Culturii, poziţie din care a sprijinit filme realizate de tineri regizori români. În 1992 a publicat la editura Albatros volumul „Patru scenarii”.

Filmul ”Stare de fapt” (1995) al lui Stere Gulea a pornit de la o idee a sa, iar Lucian Pintilie a produs documentarul ”Piaţa Universităţii – România” (1991), de Stere Gulea, Sorin Ilieşiu şi Vivi Drăgan Vasile, şi lungemtrajul ”Balanţa” (1992”, pe care l-a şi regizat, şi a fost coproducător al peliculelor ”Undeva la Palilula” (2012), de Silviu Purcărete, şi ”Sieranevada” (2016), de Cristi Puiu.

Primul său film, ”Duminică la ora 6” i-a adus două premii la Festivalul de la Mar del Plata – menţiune specială şi trofeul FIPRESCI. ”Terminus Paradis” i-a adus lui Lucian Pintilie marele premiu al juriului la Festivalul de Film de la Veneţia, în 1998, unde a mai fost prezent cu ”După-amiaza unui torţionar” (2001). Două dintre filmele sale – ”O vară de neuitat” (1994) şi ”Prea târziu” (1996) – au fost selectate în competiţia oficială a Festivalului de la Cannes.

Anul trecut, la lansarea cărţii sale “Bricabrac”, Victor Rebengiuc, Andrei Şerban, Cristi Puiu şi Corneliu Porumboiu şi-au amintit momente importante din viaţa lui Lucian Pintilie.

„Toate amintirile strigă după mine să nu le uit”, scrie autorul în cartea „Bricabrac”.

”Când eram în liceu, ştiam că un singur lucru îmi doresc pe lumea asta – să fiu în teatru. Nu ştiam exact ce, dar ştiam că vreau să fiu acolo. Aveam trei idoli: Liviu Ciulei, Clody Bertola şi Lucian Pintilie. (…) Prima dată când i-am văzut pe Ciulei şi Pintilie, regizau amândoi. A fost singura dată când au făcut o regie comună. Ciulei era foarte lent în mişcări. Era un tip aşezat, calm. Pintilie era apucat, avea ceva de copil genial. Era o chimie între ei foarte interesantă. Am avut noroc – scena pe care am văzut-o când o repetau era una cu Rebengiuc. Chimia dintre Pintilie şi Rebengiuc e ceva de neuitat – exemplul unui magnetism de cum lucrează un actor cu un regizor”, a povestit Andrei Şerban.

Tot Andrei Şerban spunea: ”Tu eşti primul care mi-a dat curaj de la început, curajul că în teatru poţi face orice”.

Corneliu Porumboiu a numit întâlnirea cu Lucian Pintilie ”esenţială”. ”Am avut şansa să discut despre toate scenariile mele cu el , despre toate filmele mele, deşi uneori am fost foarte încăpăţânat şi acum regret, cel puţin când revăd un film, că nu l-am ascultat şi de fiecare dată când termin câte un scenariu, abia aştept să mă văd cu domnia sa”.

”Am fost sub şoc. La ora aia făceam pictură, nu voiam să fac film. Am fost extraordinar de impresionat. Apoi am văzut «Reconstituirea». Dintr-o dată, a apărut un autor în viaţa mea”, povestea Cristi Puiu de întâlnirea cu creaţia cineastului, declarându-se „omul lui Pintilie”.