Dana Budeanu îl face praf pe Cîţu, după ce acesta l-a demis din guvern pe fostul deţinut politic Octav Bjoza: „Pentru mine, de luni nu mai existaţi! Existaţi pentru scursurile acestei naţii”

Dana Budeanu îi transmite lui Florin Cîțu că ”s-a descalificat ca om”, în momentul în care a semnat demiterea lui Octav Bjoza din Guvern.

”Astazi se implinesc 100 de ani de la nasterea Mitropolitului Bartolomeu Anania. Cu singuranta habar nu aveti asta si cu aceeasi siguranta sunt mult mai importante paturile de la ATI (care nu sunt treaba dumneavostra) sau luptele pentru ciolanul numit astazi PNL!

Mitropolitul Bartolomeu Anania, pentru ca facand parte din “oamenii noi” nu trebuie sa stiti cine a fost…este sfantul care in 1958 a fost condamnat politic la 25 de ani de munca silnica, pentru „uneltire contra ordinei sociale“ (un fel de zadarnicire, adica o inventie despre nimic) si a fost inchis la Securitate, Jilava, Pitesti si Aiud. Un intelectual desavarsit, poet, dramaturg, prozator, memorialist, traducator si Mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, Bartolomeu Anania a fost ceea ce dumneavostra si toata clasa politica la un loc nu veti putea atinge din punct de vedere spiritual, intelectual si social nici macar in proportie de 1% intr o viata!

Imi este rusine in fata memoriei bunicului meu si a tuturor celor care au murit sau supravietuit in lagarele comuniste. Imi este rusine de rusinea dumneavostra in fata familiilor haituite ale acestora, a copiilor si nepotilor lor!

Alte articole

EXCLUSIV Dana Budeanu critică dur măsurile de austeritate: „Pensionarii întreabă de trei lei, băi, nenorociților!”

EXCLUSIV Dana Budeanu demască interesele ascunse din spatele tăierilor făcute de Guvernul Bolojan: „Noi trebuie să scădem deficitul cu 3,75% pentru că 1,75% este cașcavalul pe care trebuie să îl dăm la NATO”

Ceea ce ati semnat luni va descalifica definitiv ca om! Pentru mine sunteti o rusine, care raspunde asemeni celor care au schingiuit toata intelectualitatea si valoarea romaneasca in acei ani de cosmar, la ordine! Si aceia raspundeau la ordin si executau prin ordin suflete pure, minti luminate si spirite libere!

Ordinele se executa, nu se discuta! In armata domnule Prim Ministru, nu intr un guvern!

‘Suntem ceea ce iubim’ spunea Nichita Stanescu si ceea ce respectam, pretuim si intelegem, spun eu.

Pentru mine, de luni nu mai existati! Existati doar pentru cei fara de constiinta, fara de credinta, fara de onoare, fara de Dumnezeu! Existati pentru scursurile acestei natii, care calca in picioare tot ceea ce am avut candva sfant! Existati pentru cei fara de istorie, fara de batrani, fata de suflet! Murim atunci cand ne moare ce a mai ramas divin din noi! Dumneavoastra nu v a mai ramas nimic…

Va las cu Bartolomeu Anania! Sa va fie rusine!:

Dana Budeanu citează din Bartolomeu Anania

“Când mi s-au luat ochelarii, mi-am dat seama că mă aflu în camera de tortură. Încă de pe scară am auzit un vâjâit sinistru; era injectorul de păcură al sistemului calorific. Camera de tortură se afla deci la subsol, în centrala termică a clădirii.

Mi s-a poruncit să stau jos, pe podeaua de ciment. Erau acolo Enoiu, Konig, un ofițer bălan, cu pistrui, despre care auzisem că e șeful bătăilor, și un alt ofițer în care am bănuit – iarăși de prin auzite – un medic. Aceștia ședeau în dreapta mea. Din stânga am auzit o voce puternică, rânjind a batjocură:

– A-hăă, ăsta e cu barbă!

Era o namilă de om, de peste doi metri. Doar în pantaloni și maiou, își arăta pulpele brațelor, groase, cu mușchi puternici, și trăsnea demonstrativ o vergea pe nu știu ce, masă sau altceva. Cu el mai erau doi, nu tot atât de voinici. Acesta trebuie să fie faimosul Brânzaru, mi-am zis, bătăușul profesionist al Securității, care chinuise generații de osândiți. Am început să mă rog în gând și i-am cerut lui Dumnezeu ca tot ce se va întâmpla să fie întru răscumpărarea, cât de cât, a păcatelor mele celor multe.

Mi s-a ordonat să-mi dau jos pantaloni și izmenele și să-mi scot pantofi. Cu o funie mi s-au legat picioarele unul de altul, pe la glezne, cu alta mi s-au legat mâinile în față, apoi mi s-au petrecut genunchii printre ele, iar pe sub ei mi s-a vârât o rangă de fier. Doi inși au ridicat ranga de capete și m-au purtat mai întâi spre gura cuptorului (am simțit o arșiță grozavă, a flăcărilor ce suflau nebunește), apoi între două capre de lemn pe care se rezemau capetele răngii. Trupul mi se răsucise cu capul în jos, începeam să simt sângele în tâmple.

Apropiindu-se, Enoiu mi-a pus o întrebare, ce știu eu despre banii pe care patriarhul îi are în băncile din străinătate. Nu știam nimic, atunci auzeam întâi de așa ceva. La un semn, Brânzaru m-a trăsnit cu vâna de bou peste tălpi. Mi s-a cutremurat tot trupul de durere.

– Spune! A zis Enoiu.

– Nu știu, domnule, nimic! am răspuns.

Au început loviturile, una după alta, date mai întâi de Brânzaru, din dreapta, apoi de celălalt, din stânga. Cel de al treilea ținea de capătul funiei în așa fel încât, cumpănit pe rangă, trupul să îmi stea cu capul cât mai jos și tălpile în bătaia vergelelor. Îmi propusesem să fac toate eforturile posibile să nu plâng, să nu mă vaiet, să nu țip, să nu urlu. Gemeam numai și șopteam: Pentru păcatele mele! Pentru păcatele mele! … Câte lovituri să fi fost? Am leșinat.

M-au trezit turnându-mi peste cap o găleată de apă rece. Trupul îmi tremura tot. Enoiu s-a apropiat iarăși și m-a întrebat despre ce știu eu în legătură cu afacerile bănești ale patriarhului pe șantierele de lucru ale Patriarhiei, tranzacțiile lui cu inginerii și antreprenorii. Nu știam nimic, nici nu-l bănuisem pe patriarh. Brânzaru a prins a mă lovi cu altă vergea, peste dosul descoperit, și probabil că m-a bătut până ce a ostenit, că de la un moment dat loviturile îmi veneau de la celălalt. Am leșinat iarăși și din nou m-au trezit cu apă.

– Te-ai hotărât să spui? A strigat Enoiu.

Brânzaru a revenit cu lovituri la tălpi, un timp, apoi tovarășul lui mi-a aruncat o pânză udă peste fund și m-a bătut de-mi plesnea pielea, pe urmă n-am mai simțit usturimea, dar mă dureau grozav încheieturile mâinilor, strânse de funie, unghiile fiecărei mâini se înfipseseră în cealaltă. Li s-a poruncit călăilor să schimbe vergelele; Brânzaru mă lovea puternic peste tălpi. La un moment dat am auzit vocea lui Enoiu:

– Dați-i la două ciocane! …

O ploaie de lovituri, din amândouă părțile, ritmic, ca pe nicovala potcovăriei, s-a năpustit pe tălpile mele. Atunci am început să urlu, și-mi era rușine de mine, și nu voiam să urlu, și urlam îngrozitor – îmi dădeam bine seama – și mușcam aerul și simțeam nevoia să-mi înfig dinții în ceva și am nimerit, zvârcolindu-mă, piciorul celui ce ținea de capătul funiei și l-am mușcat de pantalon și i-am auzit înjurătura, apoi am leșinat din nou.

– Spui? A zis Enoiu.

Și nu aveam ce spune.

Atunci mi-au pus pantofii în picioarele deja tumefiate, au luat răngi grele de fier și m-au lovit cu ele peste tălpile pantofilor, și durerea de acum era mult mai cumplită decât cele de dinainte: când îmi izbeau călcâiele simțeam lovitura în cap, scursă pe șira spinării, și ostenisem urlând și-mi ziceam că mor.

M-au lăsat. Din ce a urmat nu-mi aduc aminte decât că doi mă duceau, orb, de subsuori pe scară și eu încercam să merg și pantofi nu-mi mai ședeau în picioare și i-am pierdut pe trepte. M-au purtat pe sus, m-au zvârlit grămadă în mijlocul celulei și au închis ușa binișor. Lângă mine lăsaseră și pantofi, ale căror fețe erau sfâșiate de presiunea răngilor. M-am ridicat în mâini, m-am întins pe pat, am închis ochii și am început să mă rog pentru cei ce mă torturaseră și mă întrebam dacă mă rog cu sinceritate sau numai spre a-mi amăgi o conștiință ce-mi poruncea să fac așa și am fost fericit să văd în adâncul meu că îi iertasem pe călăi și mă rugam sincer. Am adormit gândindu-mă că Brânzaru va fi ajuns acasă, bucuros de ispravă, își mângâia nevasta sau poate își săruta pe frunte băiețelul sau fetița, prin somn…

A doua zi îmi erau picioarele ca butucii. O săptămână am umblat numai pe genunchi și coate, prin celulă, la closet, spre camera de anchetă, ca un animal zdrobit.

Nefiind buni de nimic, acei pantofi sfâșiați au rămas cu boarfele mele prin toate magaziile închisorilor prin care am trecut, i-am păstrat, așa cum erau atunci, iar la 15.08.2006 i-am așezat înaintea lui Dumnezeu sub poala proscomidiarului din capela pe care am ctitorit-o în reședința mea din mănăstirea Nicula.”, scrie Dana Budeanu, conform Stiripesurse.

Citeşte şi: Părinţii lui Mihai Gâdea, infectaţi cu coronavirus: „Ne-a trecut glonțul pe la ureche cu tata”