„Mona Lisa” de la Luvru ar putea fi o copie a unei variante anterioare

Pentru a demonstra că au dreptate, reprezentanţii fundaţiei susţin că au realizat teste cu carbon şi de pigmentare pentru tabloul numit „Isleworth Mona Lisa”, descoperit în Elveţia în septembrie 2012.

„Sunt convins în proporţie de 100% că este vorba despre un Leonardo autentic”, a declarat vicepreşedintele fundaţiei, David Feldman, pentru France 24.

Potrivit lui Feldman, cele mai multe critici de până acum privitoare la versiunea „Isleworth” – numită după o suburbie londoneză unde a fost găsit tabloul, deţinut, din 1913, de colecţionarul britanic Hugh Blaker – au fost acelea că lucrarea a împrumutat prea multe dintre semnele distinctive ale artei secolelor al 17-lea şi al 18-lea şi de aceea este considerată o copie a originalului.

„Dar testele cu carbon au demonstrat că tabloul a fost realizat la începutul secolului al 16-lea. Acesta este originalul «Mona Lisa». Versiunea de la Luvru este mult mai elaborată, de o calitate mult mai înaltă, dar este o copie făcută de Leonardo însuşi după cea anterioară„, a mai spus Feldman.

Alte articole

Secretul ascuns în „Cina cea de Taină”! Mesajul pe care a vrut Leonardo da Vinci să îl transmită omenirii

De asemenea, italianul Alfonso Rubino, specialist în geometrie, a studiat la rândul său versiunea „Isleworth”, în comparaţie cu „Omul Vitruvian”, şi a ajuns la concluzia că versiunea elveţiană a picturii „Mona Lisa” a fost realizată după aceleaşi tehnici folosite de maestrul italian în general.

Feldman mai crede că tabloul din Elveţia a fost lăsat cel mai probabil neterminat înainte ca Leonardo să execute cea de-a doua versiune a picturii, care acum se află expusă la Luvru.

Leonardo Da Vinci s-a mutat în Franţa în 1517 şi a murit în 1519. Imediat după decesul său, tabloul „Mona Lisa” a fost cumpărat de regele François I şi, de atunci, a rămas în posesia Franţei.

Reprezentanţii Muzeului Luvru din Paris au declarat pentru France 24 că au fost solicitaţi în repetate rânduri să comenteze autenticitatea tablourilor pe care le găzduiesc, „ceea ce nu face decât să crească valoarea operelor aflate în colecţiile private”, şi refuză să mai facă acest lucru.