Reportaj BBC: România a ascuns cel mai mare gulag pentru copii abandonaţi şi cu dizabilităţi

Să ajungi la Siret este să ajungi la capătul lumii. Trenul de noapte de la Bucureşti nu ajunge decât până la Suceava, un oraş istoric schilodit de comunişti. Imediat după revoluţia din 1989 am călătorit din Suceava în Siret într-un taxi găsit cu greu. Azi, Cătălin mă aştepta în gară, lustruindu-şi ostentativ maşina Vauxhall Astra. Drumul, printre culturile de varză şi porumb, printre cai cu căruţe şi un cer de culoare roz, care se pierdea în câmpiile Moldovei, este un memento pentru cât de departe este acest loc de aerul îmbâcsit şi prăfuit al Gării de Nord din Bucureşti.

Siret era un oraş de graniţă liniştit, la mică distanţă de vasta întindere a URSS. Schimbarea a survenit abrupt în 1990, atunci când secretul acestui oraş a fost dezvăluit lumii internaţionale. Într-o fostă cazarmă cu patru etaje, care a aparţinut armatei austriece, România a ascuns cel mai mare gulag pentru copii abandonaţi şi cu dizabilităţi, departe de capitala Bucureşti. Comuniştii nu se descurcau bine cu imperfecţiunile.

În joc au intrat apoi străinii, care s-au oferit să ajute. Orfanii au plâns, iar antreprenorii din Siret au cumpărat bere germană pentru nou-veniţii importanţi. Unele organizaţii de caritate au continuat să ajute, altele şi-au mutat interesul odată cu ştirile, dar pe fondul oprobiului general, Siretul şi mulţi dintre tinerii săi abandonaţi au rămas pe loc.

Aceşti tineri sunt adulţi acum. Puţini au fost adoptaţi, pentru că se pare că nici occidentalii nu se descurcă bine cu imperfecţiunile. În cele din urmă cazarma a fost abandonată.

Cei peste 100 de adulţi care nu pot duce o viaţă independentă au fost mutaţi într-o altă clădire din piatră, austeră, de data aceasta mai mică, cu gard de sârmă şi paliere care dau către o curte de beton. La peste 20 de ani de la revoluţie, adulţii cei mai vulnerabili se leagănă încă într-o clădire care seamănă cu un coteţ de găini uman.

Când ne-au văzut, tinerii au fugit spre noi, euforici, anticipând atenţia, atingând aparatul de fotografiat şi îmbrăţişându-mă, dornici de un strop de dragoste.

Douăzeci de ani mai târziu, mirosul familiar de sudoare şi de ziduri de piatră umedă nu a dispărut şi nici zgomotele tulburătoare ale celor care nu se pot exprima.

Există însă o diferenţă fundamentală între acum şi atunci. Diferenţa se numeşte Tibi Rotaru, un om cu ochi blânzi, de un albastru deschis şi o cămaşă şifonată. Băiatul, care provine din această regiune, avea doar 17 ani atunci când a venit primul val de străini, Tibi fiind folosit ca translator, iar voluntarii şi-au găsit în el primul şi cel mai important aliat.

Tibi a plecat la Bucureşti, apoi în Germania şi Olanda pentru a studia psihologia, înainte de a se întoarce în Siret şi a se ocupa de orfani. Tibi este un om modest, care a transformat o mică comunitate zguduită în trecut de moştenirea unor abuzuri asupra copiilor, într-o oază de toleranţă.

Tinerii adulţi umblă acum liberi prin oraş, mătură treptele bisericii, cer ţigări şi râd cu localnicii şi au o nouă casă în care să se mute. Şirurile de paturi mizere vor fi de acum istorie.

„Clădirea este gata de peste un an, însă este goală”, a explicat Tibi, adăugând că a călătorit la Bucureşti în speranţa de a se întâlni cu un ministru. „O grămadă de bani s-au cheltuit pe acest proiect, însă nu s-au putut găsi bani pentru boiler”, a adaugat el.

Însă Tibi are răbdarea unui om născut într-un sistem cu care ştie că trebuie să coopereze, nu să se opună. Recent, tinerilor adulţi din Siret li s-a spus că noua lor casă va fi dotată cu încălzire şi apă caldă. Într-un oraş în care iarna temperatura scade până la -30 de grade Celsius, Tibi a demonstrat încă o dată că visele pot deveni realitate, dacă eşti dispus să aştepţi 23 de ani.