În limba română, una dintre cele mai cunoscute terminații este -escu, provenită din forma latină -iscus. Acest sufix indică, în general, apartenența sau descendența, fiind folosit pentru a arăta fie ocupația unui strămoș, fie legătura cu o anumită persoană sau cu un loc, scrie Click!.
Terminația -escu este întâlnită mai ales în sudul României, în timp ce în Moldova apar uneori forme diferite, precum prefixele A- sau Al-, folosite mai rar în prezent.
De exemplu, numele Popescu înseamnă „fiul popii”, în timp ce în Moldova forma echivalentă putea fi Apopi. Numele Bucătărescu ar indica „fiul bucătarului”, iar în Moldova se putea întâlni forma Abucătăresei. La fel, Dumitrescu înseamnă „fiul lui Dumitru”, iar variante moldovenești ar fi Adumitrei sau Adumitriței.
Citeşte şi: Care români beneficiază de reducere la impozit local. Sunt vizaţi proprietarii de locuinţe şi de maşini
Există și nume care indică proveniența geografică. De exemplu, Buzoianu se referă la o persoană originară din Buzău, iar în unele forme moldovenești putea apărea varianta Abuzoaie.
În alte cazuri, numele poate sugera chiar o trăsătură sau o reputație a unui strămoș. De exemplu, Lăudărescu ar putea proveni de la ideea de „fiul unui lăudăros”.
De asemenea, înainte de secolele mai recente, oamenii nu aveau nume de familie. În Evul Mediu, fiecare primea doar un prenume la botez, adesea inspirat de sfinți, precum Ion, Gheorghe sau Boldur. Pentru a-i identifica mai ușor în comunitate, li se atașau porecle, prenumele tatălui sau meseria. De exemplu, Gheorghe Cojocarul era cunoscut după profesia sa, iar Ion din Straja după locul de proveniență. Uneori se foloseau și porecle descriptive, precum Vasile cel Mic.
Citeşte şi: Ce sancțiuni riști dacă întorci mașina pe autostradă. Cât este amenda
Astfel, sufixul -escu reprezintă una dintre cele mai vechi și caracteristice forme de formare a numelor de familie românești, păstrând în ele informații despre originea, ocupația sau descendența familiilor.