”Despre o posibilă carte a zădărniciei” : volumul zguduitor al scriitorului Adrian Botez, pe care criticii îl compară cu Eminescu și Arghezi

O carte despre deșertăciune, dar fără capitulare

Recenzia Mariei Diana Popescu pornește de la omul din spatele cărții, pentru că, în opinia ei, versurile lui Adrian Botez nu pot fi înțelese până la capăt fără povestea devenirii sale. Poetul s-a născut în Bucovina, este doctor în filologie, cu o teză despre Eminescu, și a fondat revista „Contraatac”, însă recenzenta pune accentul pe rădăcinile lui, care coboară până la un domnitor ucis pentru pământul pe care l-a apărat:

Născut în matca sacră a Bucovinei, autorul poartă, în codul său identitar și spiritual, o dublă moștenire – nobiliară și martirică: pe linie paternă, descendența din Voievodul Grigorie Ghica al III-lea (asasinat pentru apărarea integrităţii pămîntului natal), iar pe linie maternă, înrudirea cu mari ierarhi și cu pictorul iconograf Epaminonda Bucevschi, prietenul de suflet al lui Mihai Eminescu. Această sîngerare asumată a istoriei, în propriile vene – explică de ce, pentru Adrian Botez, scrisul nu este un simplu exercițiu scriptural, ci o prelungire a datoriei ontologice și o mărturisire de credință.

Urmărește-ne în Discover

Adaugă-ne ca sursă preferată

Portretul pe care i-l face Maria Diana Popescu lui Adrian Botez este cel al unui om profund credincios, care privește lumea cu multă grijă și cu dorința sinceră de a o vedea mai bună. Nu întâmplător, cineastul și scriitorul Ben Todică l-a numit pe Adrian Botez „un Brâncuși al limbii și literaturii române”. Volumul pornește de la vechea temă biblică a deșertăciunii, „vanitas vanitatum”, însă autorul refuză să se lase învins de ea. Cartea se deschide cu o mărturisire tulburătoare, „nu m-am cerut la viață’…”, și descrie o lume „calpă”, un „spectacol de teatru ratat”, în care valorile s-au întors pe dos.

Alte articole

Luca Niculescu a recomandat românilor să citească o carte care costă 129 de lei, în plină criză: „Se citește ca un roman polițist”

Țara care își ajută cetățenii să nu mai stea lipiți de telefon. Oamenii sunt plătiți să citească cel puțin 15 minute pe zi

Țara care nu s-a trezit în patrie

Poemul căruia Maria Diana Popescu îi acordă cea mai mare atenție este „Somn înăbușitor”, acolo unde Adrian Botez subliniază, cu o profundă încărcătură meditativă că : „țara nu s-a trezit în patrie / iar lumea n-are vise-integre”. Recenzenta vede în aceste versuri cheia întregii opere a poetului:

În debutul poemului, avem o falie conceptuală, de o importanță majoră, pentru întreaga dimensiune civic-filosofică a operei autorului: Disocierea dintre „Țară” și „Patrie”: „țara nu s-a trezit în patrie/ iar lumea n-are vise-integre”. Adrian Botez operează, aici, o distincție subtilă, de sorginte simbolică. „Țara” este teritoriu geografic sau administrativ, amestecul inert, care refuză trezirea spirituală, în timp ce „Patria” reprezintă idealul sacru, proiecția cerească și arhetipală a comunității de spirit.

Cu alte cuvinte, o țară poate exista pe hartă, cu granițele, drumurile și instituțiile ei, fără ca oamenii care trăiesc în ea să se simtă cu adevărat acasă. Patria începe acolo unde există o legătură vie între oameni, o memorie comună și o credință împărtășită, iar trezirea despre care vorbește Adrian Botez ține de suflet. Recenzenta citează și al doilea vers, „lumea n-are vise-integre”, ca pe semnul unui imaginar colectiv care s-a risipit, al unei comunități care a uitat să mai viseze împreună.

Versul are o rezonanță aparte pentru cititorul român de astăzi, pentru că pune în cuvinte o întrebare pe care mulți o poartă cu ei fără să o rostească: ce ne mai leagă, dincolo de faptul că trăim în aceeași țară? Răspunsul poetului ține de credință și de amintirea strămoșilor, iar cartea îl dezvoltă până în ultimele pagini, unde totul culminează cu rugăciunea pentru neam.

În același poem, versul „zeul măcăie-ntr-una: rai-de-rață!” arată, cu o ironie fină, cum sacrul și-a pierdut din valoare, în lumea consumului. Tot aici, într-o lume cufundată în somn, poetul își asumă rolul câinelui care veghează și dă de veste, o imagine pe care recenzenta o explică astfel:

Transformarea în „câine” nu reprezintă o degradare animalică, ci o ipostază de o profundă noblețe: poetul devine animalul de pază al Absolutului, cel care refuză să tacă în fața trădării cosmice, singurul fidel într-un univers amnezic.

Aceeași neliniște străbate poemul „Zadarnice sunt toate ceasurile – unei – fără de fructe – zile…”, în care timpul curge fără rost, „cum curge apa dintr-o cofă spartă”, iar cerurile rămân „goale-pustii”. Recenzenta subliniază că poetul nu vorbește aici despre o suferință personală, ci despre o lume întreagă, care și-a pierdut sensul și lumina… – …și numește, acest poem : o „uvertură grandioasă” a volumului.

„O, Criste, dă foc acestui balamuc-cu inimi-de-dolari!”

Unele dintre cele mai puternice versuri, din carte – se găsesc în poemul „A intrat lumea-n demență – cum intră gospodina – marțea – -n piață”. Poetul întreabă ce s-a ales de flori, de copaci și de „Munții Demnității”, iar la final strigă: „O! – Criste! – …dă foc – hai odată! / – acestui balamuc-cu-inimi-de-dolari!”. Maria Diana Popescu citește aici durerea intelectualului, în fața unei lumi care și-a mutat centrul de greutate, dinspre spirit spre bani – și apropie, aceste pagini, de opera lui Tudor Arghezi:

Atunci cînd analizează „lumea calpă” și „balamucul-cu-inimi-de-dolari”, Adrian Botez se înrudește direct cu virulența pamfletară argheziană din „Flori de mucigai”, sau din Psalmii revoltei.

Printre versurile poemului, Maria Diana Popescu alege unul pe care îl consideră de neegalat:

Imaginea „Cerului împodobit cu valuri de ghimpate sârme” este o capodoperă a expresionismului negativ.

Întunericul atinge punctul cel mai adânc în poemul „Am apucat sfârșitul lumii”, unde Făt-Frumos, eroul basmului românesc, se pierde, iar povestea se stinge „în sânge-noroi… fără Cânt ori Urmare”. Peste această lume rămâne doar Neantul, despre care poetul scrie că „e gras” și că a ajuns „singurul zeu”, după ce s-a hrănit cu tot ce oamenii au irosit. Printr-o stăpînire desăvîrșită a glosei mitico-biblice, prin utilizarea geniului discontinuu al punctelor de suspensie și al liniilor de pauză, Adrian Botez nu scrie doar un poem : el pictează pînza, monumentală, a unui sfîrșit de ciclu cosmic – lăsînd posterității o mărturie academică și estetică inegalabilă.

Maria Diana Popescu consideră că fragmentul merită un loc în „vitrina de aur” a poeziei metafizice românești.

Moartea care moare și rugăciunea pentru neam

Cartea nu se încheie însă în întuneric, iar Maria Diana Popescu insistă asupra acestui lucru. În ultimele secțiuni, Adrian Botez trece la rubaiyate, poeme scurte, cu formă fixă, de origine persană – și la „Epiloguri-Necrologuri”. Poetul se vede îmbrăcat „în sfinte odăjdii” de stelele oprite pe munte, cere „dumnezei valahi, nu mocofani” și scrie un vers care întoarce pe dos frica de moarte: „Mi-a murit Moartea!”.

Epilogul cărții nu este o stingere, ci o apoteoză a transcendenței. Moartea însăși moare („mi-a murit moartea !”), devenind o simplă călăuză spre o lume nouă. În poeme de o frumusețe solemnă, precum Mistica petalei sau Dimineață în munți, poetul regăsește pacea dincolo de patimi, în dialogul permanent și direct cu Cristos: „Hristos e baciul stânilor Tăriei : un cântec nou… – …noi ceruri ne frământă !”

Ultimul cuvânt îl are poemul „Rugăciune”, pe care Maria Diana Popescu îl consideră axa spirituală a volumului. Poemul începe cu întrebarea „De când așteaptă țara asta Crai?” – și se încheie cu strămoșii care vin la rugăciune, în timp ce un „ocean de lumânări” se aprinde „la Rai – în geam”. Între cele două, poetul cere iertare pentru neamul său, pe care îl descrie cu o sinceritate rară, ca pe unul „drept – dar ușuratic… – cam…!”. Despre acest poem, recenzenta scrie:

Printr-o metrică muzicală, punctată, cu sensibilitate, de liniile de pauză, care subliniază suspinele eului – și pauzele de smerenie, în fața sacrului – Adrian Botez reușește să scrie un poem fundamental, de o rară forță evocatoare, ce demonstrează că mîntuirea unui neam nu vine din strategii politice sau materiale, ci din capacitatea sa de a plînge, de a-și recunoaște slăbiciunile și de a-și aprinde, prin Poezie, lumînările memoriei, în ferestrele Absolutului.

Un „Brâncuși al limbii române”

În finalul recenziei, Maria Diana Popescu îl așază pe Adrian Botez în galeria marilor poeți de idei ai literaturii române. Ea vede în domnia sa cea mai adâncă înrudire spirituală cu Eminescu și îl apropie de Vasile Voiculescu și Ioan Alexandru, prin credința care străbate versurile – iar de Tudor Arghezi, prin forța cuvântului.

În galeria poeziei române contemporane, locul lui Adrian Botez necesită o detașare de grilele de lectură reductive și o raportare la marile modele ale istoriei noastre culturale. Într-o epocă dominată de postmodernismul textualist, de poezia cotidianului mizerabilist, de deconstrucționism și de un minimalism sec, Adrian Botez ocupă o poziție singulară, de vîrf izolat, fiind cel mai important exponent al neomisticismului și al orizontului eschatologic-gnomic din lirica română actuală.(…). Utilizarea frecventă a liniilor de pauză și a punctelor de suspensie nu reprezintă o simplă opțiune grafică, ci o tehnică de sculptură a tăcerii mistice, în interiorul versului, lăsînd spațiu de respirație transcendenței. Adrian Botez rămîne, în literatura română, un punct de reper inexpugnabil, un titan al versului, transfigurat pe altarul adevărului. Într-o galerie contemporană, adesea zgomotoasă și plată – opera sa se înalță asemeni unui „Munte de Ninsoare” – o Stăreție a Logosului, în care „comorile de raze” ale certitudinii christice spintecă, definitiv, negurile zădărniciei. El este dovada vie că poezia mare nu a murit, ci continuă să vegheze asupra eternității neamului său.

Concluzia recenziei este, poate, cea mai frumoasă recomandare pentru această carte:

Aşadar, „Despre o posibilă carte a zădărniciei” este o lucrare a biruinței spiritului asupra materiei degradate. Prof. dr. Adrian Botez semnează o operă de o profundă demnitate academică și artistică, demonstrînd că poezia mare nu se naște din exerciții sterile de limbaj, ci din sîngerarea asumată a eului, pe Altarul Adevărului. Volumul rămîne un punct de reper esențial, pentru orizontul literar al viitorului – și o dovadă incontestabilă a geniului poetic botezian.

Într-o vreme în care cărțile se citesc tot mai grăbit, „Despre o posibilă carte a zădărniciei” te invită la o lectură făcută cu sufletul deschis. E genul de volum la care te întorci, pentru că, de fiecare dată, descoperi în el un vers nou, o imagine care te urmărește sau un gând care rămâne cu tine multă vreme, după ce ai închis cartea. Adrian Botez scrie cu iubire pentru limba română, pentru credința strămoșilor și pentru neamul din care se trage. Chiar și acolo unde vorbește despre neliniștile lumii de azi, poetul îl conduce pe cititor, cu blândețe, spre lumină, rugăciune și speranță. Poate că, la capătul lecturii, versul din titlu își găsește și un răspuns: țara se va trezi în patrie, atunci când oamenii ei își vor aminti cine sunt.