După zece ani şi şapte Guverne statul este pe cale să îşi încheie socotelile la rafinăria Petromidia, în jurul căreia omul de afaceri Dinu Patriciu şi-a construit în anii 2000 afacerea. Calculul contabil dă cu minus. Statul va încasa efectiv doar 270 din cele 760 de milioane de dolari cu care a creditat Rompetrol în 2003. Cu perspectiva incertă că, din cei 18% cu care rămâne acţionar în companie, va scoate în următorii ani profit. Cu experienţa că mizele financiare atât de mari nu se pot rezolva strict contabil, România a trecut la negocierea politică cu gândul să obţină, de la noii proprietari, oficialii din Kazahstan, beneficii compensatorii.

Una din marile anomalii a acestei afaceri a fost alegerea negociatorilor. În numele statului au „negociat”, în secret, mai bine de un an şi jumătate, agenţii Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă ai Ministerului de Interne, adică oamenii „Doi şi’un sfert”. O spune actualul şef al OPSPI, Gabriel Dumitraşcu, cel care a semnat în februarie, înţelegerea finală cu kazahii. O admite, voalat, ministrul de interne de la acea vreme, Traian Igaş.

Alte Articole

Jador a vorbit despre relația secretă cu Andreea Bălan: „Pentru ...

Sondaj INSCOP – 60% dintre români cred că România a ...

Cei din PSD cer USR-ului să o excludă pe Clotilde Armand din ...

Dacă Guvernul Năstase a creat fereastra legală prin care Rompetrol a primit o poziţie mai avantajoasă decât statul care l-a creditat, dacă Guvernul Boc a pus poliţişti fătră atribuţii legale „să negocieze”, Guvernul Ponta închide subiectul fără a pune pe masă ce compensaţii realiste s-au negociat concret cu oficialii kazahi în contul celor 400 de milioane rămase. Calculul actualei puteri ar fi, potrivit şefului OPSPI, gaz kazah ajuns în România la un preţ mai mic, prin conductele Gazprom. Nerealist, consideră însă Opoziţia.

„Nu cred că mai era timp de aşteptat”, justifică Gabriel Dumitraşcu rapiditatea cu care statul a decis să cedeze, după o lună de negociere anul acesta, pentru 200 de milioane de dolari, 26,69% din pachetul de 44,6% pe care Rompetrol i l-a pus pe masă în 2010, în contul datoriei de 690 de milioane la acea vreme.

Explicaţia: „Pentru că negocierile începuseră de pe vremea Guvernului Boc. Numai că în vremea Guvernului Boc pentru purtarea negocierilor a fost mandatat Ministerul de Interne. Nu mă întrebaţi de ce şi care-i logica. Aşa a fost aprobat un memorandum în Guvern, iar negocierile au fost purtate direct de DGIPI din cadrul Ministerului de Interne”, a explicat Dumitraşcu, pentru „Gândul”, vorbind, în acelaşi interviu despre faptul că oficialii KazMunaiGaz, noii acţionari majoritari ai rafinăriei, i-ar fi relatat că „au fost ameninţaţi că o să-i salte procuratura, că o să-i ducă la DNA, că vor fi arestaţi”.

Atribuţiile legale ale DGIPI, direcţia specială din Interne mai bine cunoscută ca „Doi şi’un sfert”, nu includ însă negocieri ale creanţelor în numele statului, ci „activităţi informative în vedere prevenirii şi combaterii infracţiunilor grave”, documentarea „riscurilor la adresa ordinii publice” şi culegerea de informaţii pentru protecţia internă, legate strict de angajaţii MI.

Contactat de gândul, ministrul de la acea vreme, Traian Igaş, se declară mulţumit. „În negocierile pe care noi, Ministerul de Interne, le-am avut, lucrurile stăteau altfel. Negocierile s-au dus la sânge, iar rezultatul este mult, mult peste ce s-a obţinut acum”, a admis ministrul implicarea Internelor, vorbind de „oamenii din Ministerul de Interne” care „nu au avut de obţinut suma minimă, ci ceea ce statului i se cuvenea”.

Mai mult, Igaş admite că discuţiile nu au fost purtate de decidenţi politici, ci de un alt tip de personal, având în vedere caracterul secret al documentelor rezultate, dar evită să menţioneze deschis oamenii „Doi şi’un sfert”. „În Ministerul de Interne au rămas documentele, care au un caracter aparte, dar pe care primul-ministru Ponta sau ministrul Stroe, dacă e adevărat ministru, n-au decât să le facă publice. Vorbesc de sumele negociate”, spune Igaş.

Întrebat explicit de implicarea celor din DGIPI în discuţiile cu oficialii kazahi, acesta a admis voalat: „Nu mai intru în alte detalii”. Fostul ministru PDL evită însă să justifice ce competenţe ale „oamenilor din Interne” justificau prezenţa lor la negocieri. „Mi-e greu să spun. Am argumentele, dar e greu. A fost o decizie a Guvernului de la acea vreme”, arată indirect Igaş spre şeful Guvernului, Emil Boc.

Rezultatul, clasificat şi astăzi, a fost dezastruos, susţin surse oficiale. O parte din datorie, în cuantum de 200-250 de milioane de dolari, cât au oferit kazahii constant părţii române pentru a încheia conflictul, urmau să fie plătiţi direct. Pentru restul, negociatorii găsiseră diverse formule obscure prin care Rompetrol să livreze carburant pentru automobilele instituţiilor de stat la un preţ mai mic, prin proceduri de achiziţie netransparente. Ministerul Justiţiei s-ar fi opus însă la acea vreme, susţin sursele citate, ceea ce a şi blocat încheierea efectivă a acordului.

De discuţii despre „nişte carburant” vorbeşte astăzi şi ministrul Finanţelor de atunci, Gheorghe Ialomiţianu, care enumeră însă pe lista negociatorilor doar ANAF – prin Sorin Blejnar, desemnat în această poziţie de Sebastian Vlădescu în 2010 – şi Ministerul Justiţiei. „Ne-au făcut şi nouă această ofertă, în 2010-2011, pentru care s-au înţeles acum cu Guvernul Ponta. Ne dădeau 200-300 de milioane şi ne-au cerut să oprim procesul. Spuneau că vor să ne dea o cantitate de carburant şi că vor plăti impozite mai mari prin dezvoltarea ulterioară”, spune Ialomiţianu, adăugând că „nu s-a acceptat la nivelul Guvernului”.

Ca urmare, „Doi şi’un sfert” a fost scos din ecuaţie imediat după instalare, de Guvernul Ungureanu. Printr-un memorandum datat 27 martie 2012, centrul de comandă al negocierilor se muta de la Interne la Externe, cerându-se „reevaluarea poziţiilor şi reanalizarea punctului de vedere în negocierile cu KazMunaiGaz”.

„Memorandumul a fost generat de o constatare pe care mi-a semnalat-o ministrul de resort, Lucian Bode, şi anume că echipa de negociere nu reuşea să performeze, nu avea un rezultat palpabil. Nici nu e obişnuit ca o echipă de negociere pe o relaţie bilaterală să fie patronată de Ministerul de Interne. Practica e ca negocierile internaţionale să se afle sub patronajul unic sau combinat al Ministerului Afacerilor Externe. Nefăcându-se practic niciun pas cu vechea echipă de negociere, am luat totul de la capăt”, a explicat fostul premier pentru gândul.

O zi mai târziu, fostul şef al DGIPI, Cristian Lăţcău, numit de Traian Igaş, a fost revocat şi transferat în Sălaj.

Negocierile statului prin DGIPI s-au dus paralel cu un proces pentru recuperarea creanţelor Rompetrol care nu a mai ajuns însă la verdictul final, fiind întrerupt în februarie 2013, de Guvernul Ponta. „Statul român ar fi pierdut. Între timp ostilizam KazMunaiGaz – era clar că este într-o mare divergenţă cu statul român, că nu mai poate continua activitatea la Rompetrol –  şi mai mult ca sigur ar fi introdus insolvenţa”, justifică şeful OPSPI învoiala cu kazahii.

Că statul ar fi pierdut a fost de părere şi una din casele de avocatură de Top 10. Leaua şi Asociaţii a fost contractată în 2010 de Ministerul de Finanţe să studieze cazul şi să ofere un pronostic în perspectiva unui proces cu Rompetrol pentru recuperarea banilor. „Concluziile au fost: nicio şansă. Motiv pentru care casa de avocatură nici nu a vrut să reprezinte Ministerul în proces”, spune Gabriel Dumitraşcu.

Totul a pornit de la lege. Prima breşă a fost creată de Guvernul Năstase în OUG 113/2003, dând debitorului – Rompetrol – şi nu creditorului – statul – pâinea şi cuţinut. Astfel, ordonanţa, ca şi legea de aprobare trecută în 2005, în timpul Alianţei DA, fără nici un vot împotrivă şi promulgată de preşedintele Băsescu, lasă companiei Rompetrol posibilitatea de a-şi achita datoria fie integral în bani, fie integral în acţiuni, fie într-o formulă combinată.

Un semnal al înţelegerii legii în această cheie inclusiv în Guvern a venit în martie 2010 de la ministrul Economiei de atunci, Adriean Videanu: „Sunt circa 572 de milioane de dolari, cu deadline septembrie 2010. Dar compania are dreptul să opteze: să platească banii integral sau parţial şi restul să se convertească în acţiuni”

Cu aceste date, în august 2010, cu o lună înainte de scadenţă, Rompetrol a virat statului 54 de milioane de euro (aproximativ 70 de milioane de dolari) din totalul sumei. Imediat, printr-o majorare de capital restul banilor datoraţi statului s-au tradus în 44,6% din acţiunile rafinăriei şi nu într-un pachet majoritar. „Ne-au plătit cele 54 de milioane ca să nu devenim noi acţionar majoritar. Rompetrol îşi redusese activitatea, iar pe piaţă acţiunile scăzuseră foarte mult. Noi am considerat că dându-ne 44% vor să ne păcălească. Aşa că le-am pus sechestru şi i-am dat în judecată”, îşi aminteşte Ialomiţianu.

Paternitatea măsurii este asumată de Sorin Blejnar, fostul şef al ANAF. „Am avut o intuiţie la acel moment şi am dispus instituirea măsurilor asiguratorii, cu vreo 20 de zile înainte de scadenţă. Toată situaţia venea din faptul că, în 2003, legea a fost făcută foarte larg”, spune Sorin Blejnar, interceptat de procurori în timp ce discuta subiectul, la acel moment, inclusiv de preşedintele Băsescu.

Procesul deschis în octrombrie 2010 este pierdut de stat în iunie 2011, instanţa din Constanţa considerând că strategia aplicată de Rompetrol nu ieşea din limitele legii. ANAF face însă recurs, pentru a-şi juca până la ultima şansă.

La scurt timp după ce a dat în judecată Rompetrol, Guvernul a trecut şi la negocieri cu oficialii KazMunaiGaz. Oficial, doar prin Ministerul de Finanţe şi Ministerul Justiţiei. „Eram eu şi, din partea MJ, doamna Alina Bica, actualul procuror şef al DIICOT”, arată Sorin Blejnar, ocolind DGIPI. Preşedintele a deschis la rândul său subiectul în cele două întâlniri pe care le-a avut cu Nursultan Nazarbaev pe 2-3 martie 2012 şi pe 1-2 decembrie 2010, la Astana.

Aşa a primit statul o primă ofertă. „Era vorba de 200, 200 şi ceva de milioane şi despre crearea unui fond de investiţii, ca şi acum. Dar eu nu puteam să îmi iau libertatea să vând creanţele statului. 517 de milioane de euro nu pot fi vândute pe 200 de milioane  de dolari. Nu exista un cadru legal”, spune Blejnar.

Statul român a spus pas. „Noi am cerut suma întreagă. Preşedintele era informat permanent, dar nu s-a băgat, decizia s-a luat în Guvern. Nu statul român a umblat cu limba scoasă după Rompetrol, Rompetrol a insistat. Iar renunţarea la proces a fost o condiţie pusă de ei încă de atunci”, îşi aminteşte Gheorghe Ialomiţianu.

Actualul negociator-şef spune însă că statul ar fi trecut cu ochii închişi pe lângă o ofertă foarte bună „în primăvara-vara lui 2011”, când KazMunaiGaz s-ar fi oferit să-i cumpere întregul pachet de 44% cu 0.07 lei pe acţiune, cea mai bună cotaţie la bursă din ultimii ani. „Vârful (cotaţiei bursiere, n.red) a fost în concordanţă cu oferta şi nu înţeleg de ce această ofertă a fost refuzată. Era în jur de 600 de milioane de dolari cel puţin”, estimează Gabriel Dumitraşcu.

Instalat în februarie 2012 la Ministerul Economiei, Lucian Bode se îndoieşte de o astfel de ofertă. „Eu nu am găsit în minister asemenea date. În ceea ce ne priveşte, noi am avut, prin OPSPI, reprezentanţi în echipele de negociere. Iar mandatul a fost tot timpul clar: să obţinem toţi banii, nu poveşti, cum este acest fond de investiţii. Am considerat că statul român nu avea dreptul să renunţe la niciun cent din cele 570 de milioane care KazMunaiGaz le avea ca datorie, mai ales având experienţa nefericită cu Dinu Patriciu”, spune fostul ministru.

Tactica Guvernului „totul sau nimic” a eşuat însă, cu atât mai mult cu cât pe de o parte pe tot parcursul negocierii kazahii au negat existenţa oricărei creanţe, pe de altă parte compania întreagă valora aproape cât datoria.

Prima „fereastră de negociere a fost întredeschisă de Guvernul Ungureanu”, prin implicarea MAE, spune Gabriel Dumitraşcu, adăugând însă că acelaşi executiv ar fi aprobat suspendarea procesului. De aici, primul Guvern Ponta, cu ministrul Mihai Voicu desemnat şef peste negociere, ar fi continuat pe aceeaşi linie.

Mihai Răzvan Ungureanu spune că nu îşi aminteşte cu exactitate acest detaliu, dar îl pune sub semnul întrebării. „Înclin să cred că nu a existat o asemenea decizie de suspendare.  Miza era însă să negociem o sumă cât mai mare, nu să renunţăm. În niciun fel nu eram într-o cauză pierdută”, spune Ungureanu, contrazicând şi teoria actualei puteri că cei de la KazMunaiGaz riscau să devină ostili dacă nu se ajungea rapid la un compromis.

Noua comisie MAE condusă de Mihnea Constantinescu a luat atunci în calcul, susţin surse oficiale, mai multe variante, pornind de la ideea vinderii unui pachet de acţiuni la preţul pieţei, pentru restul datoriei urmând să se negocieze fie facilităţi fiscale pentru firmele româneşti în Kazahstan, fie vânzarea unor mărfuri cu taxe reduse sau eliminate, până la recuperarea banilor. Fostul premier este însă mai devrabă evaziv când vine vorba de variantele puse pe hârtie. „Echipa a venit atunci cu câteva scenarii de negociere, dar nu a existat timpul să se meargă mai departe”, spune Ungureanu.

Pe 29 septembrie 2012, consemnează actele oficiale, erau luate în calcul trei variante: 1. „Continuarea procesului în instanţă, cu punerea sub semnul întrebării a programului de investiţii”; 2. „Asumarea calităţii de acţionar şi participarea la investiţii” şi 3. „Vânzarea pachetului pornind de la o evaluare independentă plus un plan de investiţii”. S-a optat pentru ultima din teama că, în al doilea scenariu, se risca o majorare de capital la care statul nu putea participa şi, în consecinţă, ar fi rămas cu un pachet nesemnificativ de acţiuni.

În ianuarie 2013, Victor Ponta i-a dat afacerea Rompetrol pe mână ministrului pentru Energie, Constantin Niţă. Pe 15 februarie se semna un acord cu KazMunaiGaz, iar trei zile mai târziu se suspenda procesul. Dumitraşcu a negociat şi a semnat, Niţă a girat politic, iar Guvernul a pasat problema legiferării înţelegerii la Parlament. „Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost aprobat acest memorandum prin ordonanţă şi după un an ar fi suferit modificări în comisii?”, explică Dumitraşcu opţiunea.

Pe scurt, statul a acceptat să vândă 26% din pachetul său cu 200 de milioane de dolari, luându-şi măsuri de precauţie ca restul de 18% să nu poată fi diluat de KazMunaiGaz timp de 3 ani. Angajamentul nu ar fi, în accepţiunea şefului OPSPI, echivalentul unei tranzacţii gata parafate. Imediat ce legea aflată în Parlament intră în vigoare, după aprobarea în septembrie sau într-o sesiune extraordinară în august, s-ar trece la aşa numita „vânzare competitivă”.

„Noi nu am făcut o dedicaţie kazahilor. Nu le vindem în mod indubitabil lor. Este liber să vină oricine care crede că poate să ofere mai mult şi dacă oferă mai mult îl cumpără şi devine partener cu partea kazahă”, dă Dumitraşcu termen încă 60 de zile de la promulgare competitorilor să plătească mai mult de 200 de milioane în locul Rompetrol.

Ca o compensaţie, deocamdată numai pe hârtie s-a făcut un acord pentru un fond de investiţii comun kazaho-român care să susţină financiar dezvoltarea rafinăriei. Mai exact, kazahii susţin că vor veni cu 150 de milioane de dolari plus 30 de milioane pentru a acoperi partea României, într-o societate comercială 80%-20% care să facă prin credite bancare investiţii de până al un miliard în următorii 7 ani în România. Între acestea, o centrală de cogenerare la Midia şi câteva sute de noi benzinării.

În afacerea fondului, pentru care, spune Gabriel Dumitraşcu, actele şi proiectele pe hârtie încep să se pregătească din această săptămână, profitul va reveni în primă fază exclusiv KazMunaiGaz, până la recuperarea celor 180 de milioane.

Fără să-l numească explicit, Gabriel Dumitraşcu admite compromisul politic. Ce speră statul să obţină la schimb? „Avem nevoie de gaz ieftin. Vom folosi infrastructura existentă, controlată prin concernele ruseşti. În maxim 12 luni, sper să avem deja un acord şi un montaj clar”, primele discuţii concretizându-se în recenta vizită a premierului Victor Ponta în Kazahstan, spune şeful OPSPI.

Surse guvernamentale au explicat pentru gândul că în calculele de la Palatul Victoria ar intra înfiinţarea unei companii botezate provizoriu „RomKaz” în care Rompetrol şi KazMunaiGaz să fie parteneri 50%-50% şi să se impună astfel în regiune. Prin această companie ar fi plănuită şi legarea României la conducta SouthStream, un alt proiect aflat deocamdată pe hârtie, printr-o prelungire din Bulgaria la Negru Vodă, construită cu bani din Kazahstan.

Din tabăra opoziţiei, ideea fondului este mai degrabă o ficţiune, dată fiind şi reticenţa de până acum a Comsiei Europene de a accepta asocierea dintre o companie de stat comunitară şi una non-comunitară.

„Fondul de investiţii e pasărea din gard comparativ cu cea din mână. Guvernul Ponta trebuia să meargă până la capăt cu procesul”, crede Gheorghe Ialomiţianu.

Alimentarea cu gaz kazah prin conductele Gazprom este, în opinia lui Mihai Răzvan Ungureanu, „o altă fantezie” menită să pună în umbră „lipsa de transparenţă” a Guvernului privind rezultatele reale ale negocierii. „În comisia parlamentară de specialitate, chiar cu uşile închise, ar fi trebuit să se facă vorbire despre detaliile acestei negocieri, pe toate palierele pe care s-au dus. Să se spună exact care este structura compromisului. Când este vorba de o asemenea miză financiară, lucrurile nu se rezolvă strict contabil. Sunt ansambluri de negocieri. Există mai multe piese în joc”, spune Ungureanu.