Alegerile anticipate, imposibila poveste a politicii. De ce nu a reușit România niciodată să trimită Parlamentul acasă înainte de termen

Anticipatele au fost, pe rând, proiect politic, amenințare, o strategie electorală și o promisiune de ieșire dintr-o criză. Traian Băsescu le-a dorit, PNL a încercat să le obțină în 2020, dar nimic nu s-a concretizat. Și nu doar în cazul lor. Guverne au mai căzut: cu 235, 238, 241 sau chiar 261 de voturi. Și totuși, Parlamentul a rămas. Explicația există și se regăsește în unul dintre cele mai importante pasaje din Articolul 89 al Constituției: „Președintele poate să dizolve Parlamentul”. Poate.

Însă înainte ca șeful statului să ajungă față în față cu o astfel de decizie, politica din România trebuie să ajungă la un traseu constituțional atât de complicat încât, vreme de 35 de ani, de fiecare dată s-a găsit o majoritate înainte să se găsească ieșirea spre urne.

Ca să „concediezi” Parlamentul, păi ai nevoie și de Parlament

Mai exact, aici apare un paradox al alegerilor anticipate din România.  Mandatul Camerei Deputaților și Senatului este de patru ani. Căderea Guvernului nu scurtează un astfel de mandat. Nici demisia premierului nu o face și nici măcar adoptarea unei moțiuni de cenzură nu poate trimite parlamentarii acasă. Moțiunea poate spune însă, în esență, că acest Guvern nu mai are majoritate.

Urmărește-ne în Discover

Adaugă-ne ca sursă preferată

Pentru a se ajunge la alegeri anticipate este nevoie ca Parlamentul să demonstreze că nu mai este capabil să producă un Guvern. Aici, Articolul 89 cere două lucruri cumulative: să fi trecut cel puțin 60 de zile de la prima solicitare de învestitură și să fi fost respinse cel puțin două solicitări în acest sens. Abia așa poate șeful statului să decidă dizolvarea Parlamentului. Și nici atunci nu este obligat.

Alte articole

Criză politică majoră în Spania. Premierul Sanchez anunță dizolvarea parlamentului și alegeri anticipate! ”E timpul să ne mobilizăm”

Carmen Harra, previziuni despre situaţia politică din ţară. Ce premier ar fi potrivit pentru România și ce spune despre alegerile anticipate

Mai mult, în România, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată într-un an. Iar dizolvarea nu poate avea loc în ultimele șase luni ale mandatului președintelui și nici în anumite situații excepționale prevăzute de Coaliția de Guvernare. Mai departe, Articolul 103 îi oferă candidatului la funcția de premier până la 10 zile de la desemnare pentru a cere votul de încredere. Zece zile în care se negociază, se alocă ministere, se refac alianțele și se caută voturile. Deci, Constituția nu împinge sistemul către alegeri, ci oferă legal un timp pentru a se găsi o majoritate.

Încercări au existat. Dar fără rezultat

• 2005: anticipatele care au murit înainte să înceapă

Prima tentativă politică serioasă a avut lor în timpul primului mandat al lui Traian Băsescu. În vara anului 2005, premierul Călin Popescu Tăriceanu a anunțat că are în plan să își depună demisia. Atunci, Băsescu și PD au cerut anticipate, iar ideea unui scrutin organizat în toamnă era un scenariu politic real. Doar că a existat o problemă: demisia lui Tăriceanu nu avea de ce să ducă neapărat la alegeri deoarece prin asta ar fi trebuit să înceapă procedura formării unui nou Guvern, apoi să eșueze învestiturile necesare și să fie îndeplinite condițiile Articolului 89.

Cu alte cuvinte, pentru a se ajunge la alegeri, politicienii trebuiau să accepte propriul eșec parlamentar. Apoi, Tăriceanu s-a răzgândit. Demisia nu a mai apărut, iar anticipatele din 2005 deveneau rapid o marcă înregistrată a politicii românești: un proiect extrem de promovat ajuns eșec în momentul în care trebuia pus în practică.

• 2009: Cade Guvernul, dar rămâne Parlamentul

La patru ani după eșecul din 2005, România a atins un alt prag. Pe 13 octombrie 2009, Guvernul Boc a fost respins prin moțiune de cenzură. Au fost 254 de voturi pentru și alte 176 împotrivă. De menționat și că aceasta a fost prima moțiune de cenzură adoptată cu succes în România de după comunism.

Dacă am analiza logica simplificată potrivit căreia: „cade Guvernul, trecem la anticipate”, acela era momentul în care numărătoarea inversă avea să înceapă. Doar că nu așa funcționează Constituția României. Pe 4 noiembrie, cabinetul lui Lucian Croitoru a fost respins de Parlament. Au fost 189 de voturi pentru, 250 împotriva și un vot anulat. Așadar, a existat o respingere. Dar NU două așa cum era prevăzut pentru dizolvarea Parlamentului.

Și, mai mult, nu s-a putut concretiza visul alegerilor deoarece Traian Băsescu era în ultimele șase luni ale mandatului prezidențial, iar articolul 89 interzice o astfel de decizie într-un astfel de context. Iată cum România ajunsese la o criză guvernamentală de mare anvergură, însă nu ajunsese din punct de vedere constituțional la anticipate.

• 2012, 2015, 2017, 2019: Schimbăm Guvernul, dar nu și Parlamentul

Și pentru că am vorbit despre portița prin care Parlamentul trebuie să dovedească dacă este eficient, sau nu, anii de după 2009 au dovedit ușor cum pot parlamentarii să-și salveze mandatul prin schimbarea Executivului. Pe 27 aprilie 2012, Guvernul Răzvan Mihai Ungureanu a căzut după doar 78 de zile. Moțiunea a primit 235 de coturi pentru și 9 împotrivă.

Anticipatele deveneau iar subiectul principal pe scena politică. Însă degeaba. Exista o altă majoritate. Victor Ponta a fost desemnat premier, s-a format un nou Guvern, iar Parlamentul și-a continuat mandatul. În 2015, Ponta a demisionat. Din nou, nu au urmat anticipate. Klaus Iohannis l-a desemnat la acea vreme pe Dacian Cioloș, iar criza politică a dus la o formă de guvernare tehnocrată.

Puțin mai târziu, în 2017, situația devenise absurdă chiar și pentru partide: PSD și ALDE au contribuit la demiterea propriului Guvern. Cabinetul Sorin Grindeanu a căzut cu 241 de voturi pentru și 10 împotrivă.

Și nici atunci nu s-a dizolvat Parlamentul. Majoritatea care își concediase premierul nu avea intenția să-și semneze propria foaie de concediere. Mihai Tudose a fost pus în scaunul de premier, iar legislatura a continuat în forma de la acea vreme.

În toamna anului 2019, în octombrie, Guvernul Dăncilă a fost demis cu 238 de voturi, în condițiile în care erau necesare doar 233. S-a ajuns iar la criză, dar fără visul de anticipate concretizat, deși majoritatea politicienilor au dorit asta. Ludovic Orban a reușit să formeze rapid un Guvern.

Modelul devenise deja unul standard: România putea avea instabilitate guvernamentală fără să producă instabilitate parlamentară. Premierii au fost înlocuiți la fiecare criză, dar parlamentarii nu.

• 2020: anul 0 când politicienii chiar au construit planul anticipatelor

Dacă în 2005 a fost tentativa politică, pe 5 februarie 2020 a început tentativa inginerească. Guvernul Orban a fost demis, desigur, prin moțiune de cenzură, cu 261 de voturi. A fost un moment marcant pentru că PNL avea și un motiv electoral destul de serios pentru a vrea alegeri. Mai exact, în decembrie 2019, un sondaj IMAS la adresa PNL plasa liberalii la 45% iar PSD la 18%. În februarie, liberalii încă aveau 40,7 procente iar PSD ajunsese la 25.8%. Era una dintre situațiile în  care principiile constituționale se întâlnesc, fericit pentru un partid, cu sondajele de opinie. PNL voia anticipate. Din nou dorința de anticipate. Însă nu problema era că nu aveau cum să ajungă la ele pentru că se loveau de Constituție.

Klaus Iohannis l-a desemnat din nou pe Ludovic Orban, iar strategia politică a fost exprimată suficient de limpede încât chiar CCR avea ulterior să rețină declarația lui Orban potrivit căreia PNL urmărea „întrunirea condițiilor constituționale pentru declanșarea alegerilor anticipate”.

Ironia electorală deja domină scena politică, în visul către anticipate

În aritmetică parlamentară, partidul trebuia să ajute la respingerea propriului Guvern pentru a crea dizolvarea Parlamentului. Mai exact, ca să câștige mai multe mandate, parlamentarii trebuiau mai întâi să contribuie la scurtarea mandatelor pe care deja le aveau. Aici a intervenit Curtea Constituțională și a oprit tot mecanismul. În Decizia nr. 85 din 24 februarie 2020, CCR a stabilit că procedura de desemnare și învestire trebuie să urmărească în mod real formarea unui Guvern. Curtea a calificat drept „distorsionare” folosirea desemnării în scopul neobținerii votului de încredere.

Mai exact, Constituția din România nu permite ca două învestituri să fie transformate pur și simplu în două obstacole care trebuie dărâmate pentru a ajunge la alegeri. Nominalizarea lui Orban nu avea cum să fie prima solicitare necesară conform Articolului 89. Și aici s-a oprit tot.

Florin Cîțu și-a depus mandatul pe 12 martie. Ludovic Orban a fost desemnat iar și, pe 14 martie, Parlamentul i-a oferit 286 de voturi pentru, 23  împotrivă și o abținere. Două zile mai târziu, România a intrat în stare de urgență. Și ce prevede Constituția? În stare de urgență se interzice dizolvarea Parlamentului!

La alegerile parlamentare organizate la termen pe data de 6 decembrie 2020, partidul care fusese măsurat la 40-45% în perioada în care s-au vrut anticipatele nu a mai obținut scorul. Atunci, PSD a luat Camera Deputaților cu 28,90%, adică 1.705.777 voturi, PNL 25,19, adică 1.486.401 voturi, USR-PLUS a obținut 15,37%, AUR 9,08%, iar UDMR 5,74%. Participarea a fost de doar 33%.

• 2026: pentru prima dată, cheia a intrat în broască

Anul acesta, România nu doar că s-a apropiat politic de anticipate. Pentru prima dată în istoria post-decembristă, condițiile cumulative ale Articolului 89 au fost îndeplinite. Cum?

După ce Guvernul Bolojan a căzut la 5 m ai, Eugen Tomac a fost desemnat, dar și-a depus mandatul înaintea unui vot care să valideze o respingere parlamentară în mecanismul art.89.

A urmat Veștea. – Respins pe 22 iunie. Apoi Siegfried Mureșan -Respins! Pe 30 septembrie, din 464 de parlamentari, 321 au fost prezenți. Au fost 197 de voturi valabile, dintre care 182 pentru și 15 împotrivă. Pentru învestire erau necesare cele 233. Iată cum s-a ajuns la două solicitări de învestitură respinse și peste 60 de zile de la prima solicitare relevantă.

După trei decenii de discuții, amenințări și tentative, România este la ușa constituțională a anticipatelor. Dar tot nu se organizează. Pentru că articolul 89 spune „poate”, ci „nu trebuie\ se obligă” etc.

Pe 5 octombrie, președintele Nicușor Dan a ales să nu dizolve Parlamentul ci să-l propună premier pe Luca Niculescu. Aici se poate înțelege că iar nu s-a vrut organizarea de anticipate.

Poți citi și: România, de 5 luni în sala de așteptare. Până găsim premierul, începe să ne coste scump interimatul

Și mai avem și matematică

Pe scena politică din ultimii 30 și de ani, apetitul partidelor pentru anticipate a crescut suspect de mult odată cu procentele din sondaje. În septembrie 2026, ISNCOP măsura AUR la 39,7%, PSD la 18,7%, PNL la 16,3%, USR la 9% și UDMR la 5,5%.

La alegerile din decembrie 2024, situația fusese cu totul alta: PSD obținuse la Camera Deputaților 21,96% și 2.030.144 de voturi, AUR 18,01% și 1.665.143 de voturi, iar PNL 13,20% și 1.219.810 voturi.

Un partid măsurat la aproape 40% are toate motivele să vrea alegeri anticipate și să creadă că un nou scrutin îi poate veni în ajutor. Și cine trebuie să contribuie la eșecul repetat al învestirii guvernelor pentru ca România să ajungă la anticipate? Exact Parlamentul!

De aici apare regula nescrisă care explică mai mult decât orice demers solemn: anticipatele sunt foarte ușor de cerut de partidul care crede că le va și câștiga, dar foarte greu de produs fără participarea celor care cred că le vor pierde.

Și nici românii nu au dorit neapărat anticipate. După ce Guvernul Bolojan a căzut, sondajul INSCOP din 11-14 mai 2026 arăta că peste 50% considerau optimă formarea unui Executiv cu partidele deja aflate în Parlament. 41,3% preferau alegerile anticipate, iar 8% nu răspundeau. Deci, nici teza comodă conform căreia „poporul vrea alegeri, politicienii se agață de scaune” nu poate fi susținută prea ușor de aceste date.