Alegerile prezidenţiale din Turcia, care vor avea loc la 23 iunie, sunt cel mai important vot din lume în acest an. Acesta va determina dacă această naţiune de 85 de milioane de cetăţeni, aflată la balamaua dintre Europa, Asia şi Orientul Mijlociu, va continua să se grăbească pe drumul spre a fi o putere autoritară şi expansionistă sau dacă va alege o cale mai liberală şi pluralistă.

Pentru prima dată de când Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP) al lui Erdoğan a ajuns la putere în 2002, există o perspectivă serioasă de schimbare politică. Inflaţia este de peste 80%, lira turcească s-a prăbuşit în raport cu dolarul, iar popularitatea guvernului s-a scufundat pe măsură ce dificultăţile economice au crescut, informează POLITICO.

Alte Articole

Vica Blochina a trăit rușinea maximă! Ce poreclă i-au pus ...

Fost premier, moarte fulgerătoare la 67 de ani. În plină criză ...

Armata americană a doborât balonul chinezesc care survola fără ...

Potrivit sondajelor, Erdoğan, care a condus cu o mână din ce în ce mai autocratică după ce a modificat constituţia pentru a crea un sistem prezidenţial pe măsură, are probleme politice serioase, AKP-ul abia dacă beneficiază de un sprijin de 30%.

Bineînţeles, răspunsul său a fost caracteristic, brutal, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional.

În ciuda opoziţiei atât a Washingtonului, cât şi a Moscovei, Erdoğan e pregătit să trimită tancurile în Siria, căutând să distrugă miliţiile kurde aliate cu Occidentul în lupta împotriva organizaţiei teroriste Statului Islamic, dar pe care Ankara le consideră legate de gherilele Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), aflat în afara legii. El pare hotărât să finalizeze o zonă tampon de cealaltă parte a frontierei sudice a Turciei.

Anunţul care alarmează marile puteri. General american: China se pregăteşte de război

Între timp, preşedintele turc ameninţă, de asemenea, că va lovi Grecia, aliat al NATO, pe fondul unor dispute fabricate în legătură cu forajul de gaze, Cipru şi presupusa „militarizare” a insulelor greceşti din Marea Egee, deşi costul economic şi politic internaţional al unei astfel de acţiuni o face foarte improbabilă.

De când a început invazia Rusiei în Ucraina, Erdoğan a poziţionat Turcia ca mediator indispensabil între Moscova şi Kiev, ajutând la medierea acordurilor şi găzduind discuţii între şefii de securitate ai SUA şi Rusiei. De asemenea, a reuşit să sprijine Ucraina, inclusiv prin vânzări de drone militare, menţinând în acelaşi timp legăturile comerciale şi energetice cu Rusia şi fără a-şi pune în pericol relaţia personală cu preşedintele Vladimir Putin sau fără a provoca mânia Occidentului.

Între timp, acasă, preşedintele turc s-a folosit de un sistem de justiţie care nu se remarcă tocmai prin independenţa sa pentru a încerca să-şi descalifice cei mai puternici potenţiali contestatari.

Primarul Istanbulului, Ekrem Imamoğlu – o figură populară din partea Partidului Republican al Poporului (CHP), un partid secular de centru-stânga, care ar putea fi un candidat prezidenţial unificator al opoziţiei – tocmai a fost condamnat la peste doi ani de închisoare şi i s-a interzis accesul la funcţii publice pentru „insultarea funcţionarilor publici”. Deocamdată, sentinţa este suspendată în aşteptarea apelurilor, dar Erdoğan ar putea încerca să accelereze procesul judiciar, astfel încât rivalului său să i se interzică să candideze.

Erdoğan, fost primar al Istanbulului, s-a aflat el însuşi la capătul unei hărţuiri judiciare similare înainte ca AKP să triumfe în 2002. Condamnat la un an de închisoare pentru că a citit un poem presupus islamist, i s-a interzis să candideze şi a fost obligat să aştepte înainte de a deveni prim-ministru.

Cu toate acestea, rămâne de văzut cât de departe este dispus să meargă acest formidabil militant de data aceasta în ceea ce priveşte o acţiune militară reală pentru a juca cartea naţionalistă în lupta sa pentru realegere.

O nouă „operaţiune specială” îngrijorează lumea. Israelul a bombardat Siria, aeroportul din Damasc nu mai funcţionează
În 20 de ani, Erdoğan a trecut de la o politică de „zero probleme cu vecinii” la conflicte deschise sau latente cu Siria, Grecia, Israel, Egipt, Arabia Saudită şi Armenia. Cu toate acestea, în ultimele luni, el a început o apropiere de mai mulţi dintre aceşti adversari, în parte pentru că eşecul revoltelor Primăverii Arabe susţinute de Turcia l-a forţat să îşi ajusteze politica externă, dar şi pentru că are nevoie disperată de capital arab şi occidental pentru a susţine economia, eviscerată de politica sa nesăbuită de menţinere a ratelor scăzute ale dobânzilor.

În timp ce opinia publică este puternic naţionalistă în Turcia, o incursiune terestră în Siria care ar declanşa o reacţie americană sau rusă, forţând Ankara să dea înapoi, s-ar putea întoarce împotriva sa, la fel ca şi utilizarea sa grosolană a sistemului judiciar pentru a marginaliza opoziţia. Pe de altă parte, o operaţiune transfrontalieră limitată, cu puţine victime turceşti, ar putea fi de fapt acceptabilă pentru alegători, în acelaşi mod în care loviturile regulate ale Israelului în Gaza, ca represalii la atacurile palestiniene cu rachete ale Hamas, sunt considerate mai degrabă operaţiuni de poliţie decât războaie.

Astfel, lunile următoare vor fi pline de tensiuni militare, nu în ultimul rând pentru a marca cea de-a 100-a aniversare a fondării de către Mustafa Kemal Atatürk a unei republici moderne şi seculare peste cenuşa Imperiului Otoman.