„Am fost amantă şi nu regret. Din vorbă în vorbă am ajuns în pat…”. Povestea de dragoste a unei românce

Stigmatizarea celei ce trăiește cu un bărbat însurat vine din partea… soțiilor. Chiar și așa, unele dintre noi, nu avem nicio intenție să le luăm bărbatul. Am fost amantă pentru că mi-a plăcut de el. De ce era disponibil… nu mai e problema mea.

Din vorbă în vorbă în pat…

Pe Alex l-am cunoscut prin niște prieteni, într-o seară petrecută în club. Ce-i drept, nu mă omor cu mersul prin cluburi, dar în seara aceea aveam chef să ies din casă și să fac… altceva. Și am reușit, cu certitudine, să fac „altceva”. 

Totul se întâmpla acum 5 ani, când aveam 30, eram single și aveam mai multe joburi freelance. Uneori aveam timp liber nu nemiluita (spre disperarea bugetului personal), alteori aveam atât de multe deadline-uri la un loc, încât 24 de ore pe zi nu îmi ajungeau.

Pe scurt, aveam o existență destul de haotică. Mai mult, ieșeam destul de rar: uneori nu aveam timp, alteori nu aveam bani.

Alte articole

Încă un cuplu celebru din România s-a destrămat. Cei doi erau logodiți și se pregăteaau de nuntă

Un cuplu celebru divorțează după 6 ani de căsnicie. Cei doi își promiteau că nu se vor despărți niciodată

Iar când ieșeam, încercam parcă să recuperez o viață care îmi lipsea: socializam, râdeam, dansam… mă simțeam liberă.

Alex avea 38 de ani atunci și l-am remarcat în grup pentru că era centrul atenției. Mie mereu mi-au plăcut oamenii care au încredere în ei înșiși, care râd mult și sunt expansivi. Asta e, îmi place gălăgia.

Uneori, și eu sunt gălăgioasă. Și chiar mi-aș dori să am mereu toate cuvintele la mine pentru a fi sufletul unei conversații. Din păcate, deseori îmi lipsește acest dar. Mai ales atunci când am nevoie de el. Ciudat, nu? Am terminat facultatea de Litere, totuși…

Revenind la Alex, din două replici am reușit să constat că este isteț (dacă nu chiar inteligent), că are umor… și verighetă. Primele două mi-au plăcut, pe când a treia… (să înceapă aruncatul cu pietre) nu m-a deranjat prea tare.

De ce? Pentru că relațiile din jurul meu sunt în majoritatea lor prăbușite, cuplurile țin mai mult la poza publică decât la viața lor reală, iar eu am crescut cu un tată dedicat promiscuității.

Mă rog, „am crescut” e mult spus. Părinții au divorțat, iar pe mine m-a crescut mama. Cum? Minunat!

Spunându-mi mereu că nu sunt frumoasă, să nu mă bazez pe asta, că sunt cam grăsuță (deh, asta e constituția mea) și că… semăn cu nemernicul de tata. Iar între poziția ei de victimă și viața plină de libertăți a tatăui meu, ghici cu ce am ales să mă identific…

Cu Alex am vorbit toată seara. Aveam multe preocupări comune. Nu era chiar o discuție de club, dar între psihologie și filozofie, m-a invitat a doua zi la o cafea. Am acceptat. Iar cafeaua de a doua zi a inclus conversația, prânzul și sexul de după.

De ce? Pentru că m-a atras precum lumina unei flăcări. Eu, evident, fiind o molie. Probabil soțiile ar fi de acord cu această comparație prin care eu sunt creatura care distruge… țesăturile pe care le poartă.

Friends with benefits

E o sintagmă des întâlnită. Nu aveam o relație cu Alex, nu ne scriam (chiar) zilnic, dar eram apropiați. Descopeream atât de multe lucruri în comun, încât putea fi „cea mai bună prietenă a mea”.

Și eram atrași unul de libertatea celuilalt. Eu de degajarea cu care se manifesta exact așa cum este, el de gândirea mea lipsită de criterii de etichetare. Nu le am, nu le-am avut niciodată.

Trăiesc după principiul „dacă te face fericit, nu te opri”. Greșit sau nu, am parcurs momente frumoase împreună. Iar sexual eram la fel de deschiși așteptărilor și dorințelor celuilalt. Fără limite, fără pudoare, fără judecăți.

Fantezii? Desigur! Oho.. și încă destule. Tocmai pentru că puteam vorbi deschis despre orice, eram deschiși și sexual să experimentăm ce ne trecea prin minte. Aveam așeptări? Niciuna.

Nu voiam să fie mai mult timp cu mine, nu îmi doream „o altfel de relație cu el”, nu voiam să „mă aleagă” pe mine. Era suficient cât era. Și nu, nu am niciun regret.

La un moment dat, ieșind cu același grup de prieteni, i-am cunoscut și soția. Și chiar am plăcut-o. Am conversat cu ea, m-a adăugat pe Facebook, am râs de câteva ori împreună.

Iar dacă vă așteptați să fi simțit vreo „superioritate” datorită secretului meu, vă înșelați amarnic. Ei doi împreună aveau altceva. Ceva ce nu căutam. Am simțit fix ce simți pentru un prieten pe care îl vezi cu o persoană care îl iubește. Te bucuri pentru el.

Rămânem prieteni

Eu una, am rămas prietenă cu foștii mei iubiți. Și da, am avut parte și de despărțiri mai dure, de certuri, de nemulțumiri. Nu am înșelat cât timp am făcut parte dintr-o relație și nu mi s-a întâmplat decât o singură dată să fiu înșelată. Dar nu acesta a fost motivul despărțirii de acel iubit.

Nu cred prea mult în monogamie, cred însă în respectul pe care îl arăți unui partener. Și în lucrurile care întăresc suficient un cuplu pentru a putea depăși o eventuală infidelitate.

Ce ar fi crezut soția lui dacă ar fi aflat? Are rost să mă gândesc? Nu a aflat nici până azi. Eu am plecat din țară acum 2 ani, iar relația cu Alex se desfășoară acum on-line. Uneori ne scriem, ne povestim diverse… suntem prieteni. Uneori, îmi scrie și soția lui să vadă cum o mai duc.

Nu am niciun regret pentru ce a fost. Nu am profitat de el, nu i-am stricat relația. Da, uneori o mai înșală pe soția lui. Ăsta este el. Iar eu știu, pentru că îmi povestește. Pentru că nu-l judec.

O prietenă îl cunoaște și știe că „nu e ușă de biserică”. Evident, nu știe că și eu am zgâlțâit ușa aceea. Dar este teribil de montată când vine vorba despre judecăți de valoare. „Este un nemernic!” sau „Are probleme psihice!”. Cam astea sunt etichetele ei.

Ea, care de altfel, este într-o relație minunată cu Sorin, care o înșeală frecvent. Dar pe care îl dă exemplu de moralitate. „Nu toți bărbații pot fi ca Sorin al ei.” Pe naiba.

Uneori, ne dorim atât de mult relația în care suntem, încât suntem foarte dispuse să închidem ochii la ce se întâmplă în realitate. Iar când suntem puse în fața adevărului, ne declarăm șocate. „Cum, Sorine?”.

Este alegerea fiecăruia cum vrea să își trăiască viața. Eu m-am simțit bine alături de un prieten. Am reprezentant unul pentru celălalt fix ce aveam nevoie într-un anumit moment al vieții.

Personal, chiar dacă Sorin este un „desfrânat”, este o persoană mai interesantă și plăcută de avut în preajmă decât prietena mea, care etichetează tot ce mișcă.

Până la urmă, pe tine ce te face fericit? Ce reguli ai încălca pentru binele tău personal? Și, foarte important, în ce domeniu te simți moralitatea întruchipată și o veritabilă autoritate, încât să arunci primul cu pietre? Hm?