Am nevoie de Franzen

Sunt romane ca nişte picturi şi sunt altele ca nişte clădiri. La câteva sute de ani o dată, când zodiile sunt chemate să dea socoteală, şi aşteaptă cuminţi, la rând, să îşi spună povestea, apar romane ca nişte oraşe. Sau ţări.

Aşa îl văd eu pe Franzen. Ca un zidar-arhitect. Mai mult zidar, decât arhitect. Pentru că îi place să îşi bage mâinile în pământ, să miroasă vopseaua, să taie lemnul. Construcţia nu se vede, în sens literar (metascriitura este pentru pictori), ci se ridica peste tine (cititor).

Auzi zgomotul frustrant al bormaşinilor, clădirea te striveşte din când în când, sub greutate, Franzen nu este un constructor delicat, nu este genul care să îşi menajeze nici personajele, nici cititorii şi nici propria energie.

Urmărește-ne în Discover

Adaugă-ne ca sursă preferată

Cel puţin în Libertate*, face mizerie. Spre deosebire de Corecţii*, romanul care l-a făcut statuie printre scriitori, unde Franzen construia blocuri turn cu penseta (şi care mie mi-a plăcut mai mult), Libertate este ostentativă, gălăgioasă, te ia la palme, nu prea te lasă să respiri.

Alte articole

EXCLUSIV Fostul șef al ADR, Dragoș Vlad, o demască pe Oana Gheorghiu cu probe: „Nu am răspuns la mail și au început presiunile. Doamna Oana Gheorghiu, după a doua întâlnire din biroul său cu domnul Darău și cu mine, îmi comunică că sunt probleme grave”

Freiburg – Aston Villa 0-3 în finala Europa Legue. Spectacol la Istanbul!

Spunea cineva că Franzen este supraestimat. Că, să nu uităm, mai există şi alţii. Că munceşte cu talent, dar îi lipseşte scriitura. Eu îl văd ca pe un urmaş de-ai lui Roth. Nu la fel de spumos, mai puţin intens, dar care compensează prin ambiţie.

Când scrie, îl vezi cum transpiră. Şi, în ultima perioadă, printre atâtea picturi şi stil în cât mai puţine cuvinte, printre subînţelesuri ascunse foi goale, am nevoie de Franzen. Să spună ce crede el că are de spus, în 1000 de pagini, cu toate bucăţile mai puţin bune şi imaginile care ar putea lipsi.

Şi, la un moment dat, epuizat de maratonul pe care ţi-l impune, să găseşti ascunse propoziţii ca asta: „Era micul ei moment de eternitate”.

E ceva ciudat la scriitorul ăsta. Îi vezi orgoliul supradimensionat, ambiţia – ca motor necesar – dar nu şi egoul. Când munceşte (scrie), uită de el. Nu îşi îmbracă personajele cu propriile haine şi nu vorbeşte în locul lor. Îmi place că este cu totul acolo, dar nu îl vezi.

***

Libertate, Jonathan Franzen, Polirom

Corecţii, Jonathan Franzen, Polirom