Cea mai tristă zi din viaţa lui Florin Piersic: „S-a repezit la sicriul în care era Lucica noastră”. Celebrul actor şi-a lansat cartea ‘Viaţa este o poveste’

Cea mai tristă zi din viaţa lui Florin Piersic. Emblemă a scenei românești, în vârstă de 87 de ani, își spune povestea din adâncul sufletului. Actorul povestește despre momente fericite sau, dimpotrivă, dureroase, despre întâmplări nemaipomenite de la filmări, într-un balans continuu între plâns și râs.

Citeşte şi: Cum arată Florin Piersic la 87 de ani în realitate. Timpul a început să își pună amprenta pe chipul actorului

Cea mai tristă zi din viaţa lui Florin Piersic

Cea mai tristă zi din viața sa a fost, după cum mărturisește, ziua în care a avut loc înmormântarea surorii sale, Lucica. Aceasta a murit înecată în Prut, la doar 15 ani.

Urmărește-ne în Discover

Adaugă-ne ca sursă preferată

„Îmi amintesc de ziua cea mai tristă a vieţii mele, când mama, smulgându-se de la brațul tatălui meu, s-a repezit la sicriul în care era Lucica noastră, găsită după patru zile de niște pescari, plutind pe apele nemiloase ale Prutului. Încercarea ei de a o îmbrățişa mi-a rămas întipărită pe retină, într-un fel pe care nu-l pot povesti.

Alte articole

Cristi Borcea, despre modul în care contextul politic din România afectează mediul de afaceri: „O fac din prostie”

Ilie Bolojan: „În condițiile în care PSD va fi într-o guvernare, PNL va fi în opoziție”

Apoi, îmi amintesc de ziua în care, printr-un geam pe care curgeau lacrimile ploii de sfârșit de octombrie, am văzut-o pe Mama, în negru, coborând alături de tata dintr-o birjă. În disperarea lor de a obține alinarea spirituală după pierderea Lucicăi, fuseseră plecați ceva vreme la București, timp în care eu rămăsesem în grija familiei Puha.

‘A venit mama, au venit!’, am strigat. Era 1942, toamna. Pe scări, mama m-a luat în brațe și, cu lacrimi în ochi, mi-a spus: ‘Florinel, Lucica, nu mai vine’. De atunci, de la şase ani și câteva suspine, o țin minte parcă mereu la fel, ca pe o fetiță.

Iertați-mă, dragilor, dar așa am văzut-o eu întotdeauna: o fetiţă tristă… bună, blândă, înţelegătoare, obosită, uneori veselă, cu haz, generoasă, vorbăreaţă, cu nişte ochi adânci.

În doliu mi-a apărut atunci și așa o am în fața ochilor, până în ianuarie 1957, când a venit la piesa ‘Peer Gynt’, cu care îmi dădeam examenul de absolvire a Institutului. A fost felul ei de a sărbători reușita mea, înlocuind doliul cu o bluziță colorată“, povesteşte Florin Piersic.