Pe 28 iulie, USS Indianapolis a pornit să navigheze către Filipine, fără escortă, pentru a se întâlni cu cuirasatul USS Idaho, pentru pregătirile în vederea invadării Japoniei. A doua zi era liniște, iar în timp ce Indianapolis naviga spre destinație marinarii de la bord jucau cărți și citeau cărți. Unii, scrie Smithsonian Magazin, îşi petreceau timpul discutând cu preotul de la bord, părintele Thomas Conway.

Dar, imediat după miezul nopții, o torpilă japoneză a lovit USS Indianapolis și a aprins un rezervor de kerosen, provocând o explozie și o coloană de foc de peste 50 de metri înălțime. Apoi o altă torpilă a lovit nava, declanșând o serie de explozii care au sfârșit prin a tăia literalmente USS Indianapolis pe jumătate. Nava s-a scufundat în aproximativ 12 minute, iar dintre cei 1.196 de membri ai echipajului, 900 au supraviețuit expoloziilor și au ajuns în ocean.

Alte Articole

Jador a vorbit despre relația secretă cu Andreea Bălan: „Pentru ...

Liderul bandei de motociclişti MC Comanches, condamnat în România ...

Marcel Ciolacu, despre şansele lui Iohannis la NATO: „Susţin ...

Dar, cei 900 nu știau că adevăratul iad abia începea. Pentru că numele USS Indianapolis va rămâne în istorie cu mențiunea celui mai grav atac al rechinilor înregistrat vreodată.

Pe măsură ce soarele se ridica peste orizont, în dimineaţa zilei de 30 iulie, supraviețuitorii pluteau pe suprafața oceanului, agățându-se de ceea ce puteau. Erau puține bărci de salvare. Cei vii i-au căutat pe morți în apă și au luat vestele de salvare pentru a le distribui supraviețuitorilor. Dorind să mențină o oarecare ordine în haos, au început să formeze grupuri, unele mai mici, altele mai mari. Curând a început lupta lor pentru viață – cu Soarele, cu setea și cu rechinii.

Rechinii au fost atrași de sunetul exploziei, scufundarea navei și sângele din apă. Deși multe specii de rechini trăiesc în ape deschise, cu greu poate fi găsită o specie mai agresivă decât Marele Rechin Alb. Mărturiile supraviețuitorilor de pe Indianapolis au indicat că rechinii au atacat în cea mai mare parte supraviețuitorii care se aflau la suprafața apei, făcându-i pe istorici să creadă că rechinii cu coadă albă au fost responsabili pentru majoritatea morților din acest atac.

Citeşte şi Tatăl româncei ucise de rechin în Egipt, mărturii în lacrimi: „Soția a avut o presimțire rea de cum a văzut informația pe TV, lucru care s-a confirmat”

În prima noapte, rechinii s-au concentrat mai ales asupra cadavrelor plutitoare ale oamenilor uciși în explozie. Dar mulţimea de supraviețuitori din apă a atras zeci de rechini, care le-au simțit acestora mișcările printr-un instrument biologic cunoscut sub numele de linie laterală: o serie de receptori de-a lungul corpului rechinului care înregistrează schimbările de presiune și mișcările, de la sute de metri distanță. În timp ce rechinii și-au concentrat atenția asupra supraviețuitorilor, în special a răniților, care sângerau, marinarii mai în putere încercau să scape de oricine avea răni deschise. Când cineva murea, împingea cadavrul, sperând să hrănească rechinii. Mulți erau paralizați de frică și nu puteau nici să bea, nici să mănânce ceea ce reușiseră să salveze de pe navă și să ia cu ei, atunci când USS Indianapolis se scufunda. Un grup a făcut greșeala de a deschide o cutie de carne: înainte de a începe să mănânce, mirosul a atras un grup de rechini din vecinătate.

Rechinii s-au hrănit zile întregi, timp în care supravieţorii n-au primit niciun semn de salvatori. Într-un târziu, serviciile de informații americane au interceptat un mesaj de la submarinul japonez care a torpilat Indianapolis. Mesajul descria modul în care nava a fost scufundată, dar americanii l-au ignorat, crezând că era o momeală pentru celelalte nave ale lor.

Între timp, supraviețuitorii de pe USS Indianapolis şi-au dat seama că cei aflaţi în grupuri au cele mai bune șanse de supraviețuire și, printre ei, cei care se află în centrul unui grup. Oamenii de la margini, sau mai rău, cei care erau singuri, au devenit victime rapide ale rechinilor.

Citeşte şi Detalii şocante în cazul femeilor ucise de rechini în Egipt. Martorii fac acuzaţii grave: „Salvamarii au confundat rechinii cu delfinii. Au şters filmările din telefoanele oamenilor”

Pe măsură ce treceau zilele, mulți dintre supraviețuitori au murit de căldură sau de sete, iar mulți au început să bea apă de mare din cauza halucinațiilor, condamnându-se la o moarte dureroasă din cauza otrăvirii cu sare. S-a murit agonic, cu spumă la gură, în timp ce limbile și buzele muribunzilor se uscau. De asemenea, morţii au devenit o mare amenințare pentru tovarășii lor, deoarece i-au târât pe mulți în adâncuri în timp ce se înecau.

În jurul orei 11 dimineața, în a patra zi după scufundare, un avion al Marinei i-a observat pe supraviețuitorii de pe USS Indianapolis și a trimis un apel pentru ajutor. În câteva ore, un alt avion, pilotat de locotenentul Adrian Marksa, a revenit la fața locului și le-a aruncat supraviețuitorilor bărci, mâncare și apă. Când Marks a văzut oameni atacați de rechini, a ignorat ordinele și a coborât hidroavionul în apă. Apoi a mers cu avionul de la un grup la altul de supraviețuitori, căutând să-i ajute mai întâi pe cei mai vulnerabili. La scurt timp după miezul nopții, USS Doyle a sosit la fața locului, iar ultimii supraviețuitori au fost scoși din apă.

Dintre cei 1.196 de membri ai echipajului USS Indianapolis, au supraviețuit doar 317, în timp ce numărul celor care au fost mâncați de rechini este estimat la aproximativ 150.