Colectiv. Cum s-a implicat statul în recuperarea fizică şi psihică a victimelor

Potrivit unei hotărâri emise de către Guvern în 2016, după incendiul din clubul Colectiv, statul român le acordă sprijin financiar răniţilor în valoare de 2.000 de euro lunar, celor care sunt trataţi în străinătate, 100 lei pe zi celor care sunt trataţi în ţară, dar în alt oraş decât cel în care locuiesc, iar celor care primesc îngrijiri în localitatea în care sunt domiciliaţi câte 30 de lei pe zi.

Doi ani de la Colectiv. Mărturia unui supravieţuitor: „Dacă nu m-ar durea…îmi visez prietenii, am coşmaruri”

Răniţii au nevoie, însă, de mai mult decât decontarea operaţiilor. Aproape zilnic trebuie să folosească diferite creme pentru ca pielea să se refacă. Sunt scumpe iar statul nu le decontează. De asemenea, cei mai mulţi poartă costume compresive, pentru a acoperi urmele tragediei de acum doi ani.

Anul acesta, Ministerul Sănătăţii a plătit 69 de facturi pentru tratament şi consiliere.

Un ordin privind organizarea şi funcţionarea structurilor care acordă asistenţă medicală şi îngrijirea bolnavilor cu arsuri, semnat de Vlad Voiculescu, fostul ministru al Sănătăţii, după incendiul din Colectiv, arată că spitalele care se ocupă de aceşti pacienţi trebuie să le asigure materiale consumabile şi echipamente specifice post arsură, necesare recuperării.

Alte articole

ÎCCJ: Dosarul Colectiv 2, referitor la asistența medicală acordată victimelor incendiului, va fi reluat de Parchetul General

Victor Ponta reamintește că și-a dat demisia de onoare după tragedia de la Colectiv și a sperat că următorul guvern va asigura paturi pentru arși în spitale

Mai exact, victimele incendiului din clubul Colectiv ar trebui să primească, potrivit legii, de la spitale, chiar şi după externare, creme hidratante şi cu factor de protecţie solară ridicat, geluri pentru cicatrici, pansamente, alte unghente, sisteme de imobilizare sau mobilizare, feşe.

COLECTIV, doi ani de durere sfâşietoare. O supravieţuitoare face mărturii cutremurătoare: „Salonul acela îmi devenise iad”

Flavia Lupu are 36 de ani, este jurnalist şi tehnician dentar. În urma incendiului, a avut arsuri pe 25% din suprafaţa corpului, pe spate şi pe mâini. S-a întors la seriviciu, însă aproape în fiecare zi merge la şedinţele de kinetoterapie. Periodic, este nevoită să meargă şi în Germania, pentru needling, o intervenţie chirurgicală care nu se face în România.

Atât operaţiile din străinătate, cât şi şedinţele de kinetoterapie sunt decontate de către stat. Pentru că trebuie să aibă grijă în permanenţă ca pielea să se refacă, îşi începe ziua cu aplicarea cremelor şi îmbrăcarea costumelor compresive, costurile acestora fiind de câteva mii de lei. Spune că nu s-ar fi descurcat cu cei 30 de lei de la stat dacă nu ar fi fost ajutată de fundaţiile care au organizat acţiuni caritabile pentru răniţii din Colectiv.

„Eu sunt fericită că nu am nimic pe faţă, chiar dacă mâinile şi spatele arată cum arată. Când eram în spital, puteam merge, pentru că nu au fost mulţi arşi pe picioare, dar abia puteai să mergi, pentru că grefele ţi se luau de pe picioare ca să le pună unde ai nevoie. (..) Ne trebuie în fiecare zi cremă, vreo două-trei sortimente. Mai am şi costume compresive, care costă aproape 3.000 de lei. Până în prezent, nu am adus nimic de acasă, niciun ban. Însă ne-au ajutat şi fundaţiile mult. Dacă nu ar fi fost ele, nu cred că statul ne-ar fi ajutat cu tot ce aveam nevoie. Acum primesc, pentru că fac kinetoterapie, 30 de lei pe zi de la stat, scrie în lege”, a spus Flavia.

Tot fundaţiile au fost salvarea şi pentru Dragoş Dincă, un student în vârstă de 20 de ani.

„Până anul trecut, statul m-a ajutat. Dar noi ne-am bazat strict pe fundaţii. Dacă nu ar fi fost fundaţiile, aş fi adus mulţi bani de acasă. Din partea fundaţiilor sau asociaţiilor primesc ajutor când am nevoie de creme – cu silicon, pentru netezire – plasturi, bandaje. Merg cu bon la ei, şi îmi returnează banii. Nu a trebuit să aduc bani de acasă. În prezent, statul nu ne ajută deloc. Dacă nu ar fi fost fundaţiile ar fi trebuit să aduc de acasă câteva milioane pe lună. Cremele sunt scumpe”, a spus Dragoş Dincă.

Mihai Anghel nu a cerut ajutorul fundaţiilor. Pentru fotograful în vârstă de 42, şedinţele de kinetoterapie sunt asigurate de stat, însă cremele necesare le cumpără din banii proprii. Una dintre ele costă 200 de lei/250 ml. A avut arsuri pe aproape 30% din suprafaţa corpului, pe mâini, pe faţă şi pe ceafă.

„Zilnic, folosesc mai multe tipuri de cremă. Nu mă dau toate în aceeaşi zi. Nici nu le mai ştii numele, doar te duci la ele şi le recunoşti după culori: acum mă dau cu cea portocalie, apoi cu cea albastră, apoi verde (..) Te trezeşti faci duş, te dai cu cremă, pui compresive. Te duci la spital, dai compresivul jos, îţi face masaj, te chinuie, pleci acasă. Înainte de culcare faci duş, te dai cu cremă. (..) Pe mine, fundaţiile m-au ajutat destul de puţin. Am apelat la două, la una dintre am sunat la câteva luni de la tragedie, în luna februarie 2016, pentru a deconta câteva bonuri. Mi-au spus că nu au bani, apoi nu am mai insistat. La cealaltă am decontat o singură dată o pereche de mănuşi compresive şi nişte creme, deşi iniţial am fost refuzat. Apoi nu am mai apelat”, spune Mihai.

Consilierea psihologică, esenţială în recuperarea victimelor Colectiv

O altă componentă importantă a recuperării victimelor este consilierea psihologică, prevăzută şi în ordinul de ministru (nr. 476 din 27 aprilie 2017) dat după Colectiv. Documentul prevede ca centrele de arşi să asigure continuitatea îngrijirii bolnavilor din evidenţa lor prin prin: urmărirea evoluţiei după externare, evaluarea nevoilor fizice, psihologice şi de dezvoltare ale pacientului, status vocaţional, planificarea nevoilor viitoare de reabilitare şi de chirurgie reconstructivă, suport psihologic (inclusiv prin contracte/convenţii acolo unde aceste servicii nu pot fi asigurate integral sau parţial de centru).

„Centrul pentru arşi asigură legătura pacientului cu reţeaua de asistenţă comunitară în vederea reintegrării socio-profesionale, (…) contribuie la cercetare-dezvoltare şi diseminarea cunoştinţelor în acest domeniu”, arată actul.

Psihiatrul Gabriel Diaconu a explicat că studiile arată că paciencii afectaţi de astfel de tragedii pot suferi depresii posttraumatice şi la mult timp după eveniment.

„Există studii, la nivel mondial care arată că, într-o populaţie, care trece printr-o perioadă de pace şi este expusă unui eveniment cataclismic, 15-20% dintre aceşti oameni suferă de depresie posttraumatică chiar şi la mai mult de un an. Dintre cei afectaţi, 50-70% fac o tulburare depresiv-comorbidă”, a spus psihiatrul pentru MEDIAFAX.

„Ştiu că statul a spus la momentul tragediei, că va fi alături de noi şi că ne va ajuta până ne revenim si ne reintegrăm 100%. Fals! Statul nu este alături de noi. Mă aşteptam ca după aceasta tragedie să fim „cobai”, să se înveţe ceva de pe urma noastră. Am întrebat la spital: „Nu ar trebui să ne chemaţi măcar o dată pe lună?”. Noi ar fi trebuit să fim sub observaţie constantă: Ce creme foloseşti? Cum ai răspuns la tratamentul respectiv? Ce mănânci? Analize periodice. Sunt convins că aceste lucruri ar fi putut ajuta, în viitor, alţi arşi. Ar fi putut fi salvaţi. Mă aşteptam să fim atenţionaţi: Trebuie să veniţi la control! Ar fi trebuit să fie întocmite fişe, evidenţe cu evoluţia noastră la trei, la 6 luni, la un an. Din punctul meu de vedere, s-a pierdut informaţie valoroasă”, spune Mihai Anghel.

După incendiu, psihologii îi vizitau zilnic pe răniţi la spital. După externare, nu au mai primit consiliere de specialitate.

„O să pară ciudat, dar cel mai mult, psihologic vorbind, ne-au ajutat infirmierele şi asistentele. Aveam infirmiere care veneau în salon cu zâmbetul pe buze, deşi – am aflat după aceea – se duceau şi plângeau în vestiar, nu se puteau stăpâni. De faţă cu noi erau numai un zâmbet. Ne pupau, ne povesteau lucruri absolut normale: Aseară am ajuns acasă şi am făcut gogoşi pentru nepoţică. Poate părea banal lucrul acesta, dar cred că exact de asta aveam nevoie. Toţi am simţit depresia, cine spune că nu, minte”, povesteşte Mihai.

„Am pierdut mult, prieteni, speranţe, vise. Târziu am aflat târziu că ei nu mai sunt, pentru că nu ne-au lăsat accesul la informaţie, întrucât şi psihicul are un rost. Prietenii erau instruiţi să nu ne spună. Colegul de salon îşi pierduse prietena şi a aflat foarte târziu, deşi ştia acest lucru, a simţit”, mai spune tânărul.

Traumele îi împiedică pe mulţi dintre tinerii răniţi să se ocupe de recuperare.

„Din cauza sindromului post-traumatic, sunt nopţi în care nu poţi dormi, sau adormi foarte târziu la 4-5 dimineaţa şi apoi nu te mai poţi trezi să mergi la recuperare. Merg de trei-patru ori pe săptămână”, a explicat Mihai.

Psihologii spun că tragedia trăită în clubul Colectiv a avut un impact mai puternic asupra tinerilor, deoarece ei au trăit nu doar drama individuală, ci au asistat şi la drama altor persoane.

„Terapia traumei este una de lungă durată. De aceea, implică multe şedinţe în mod constant, pe o perioadă nedeterminată, pentru că nu poţi să anticipezi când se va sfârşi şi când persoana va putea ieşi din starea respectivă. Probabil au fost depăşite momentele critice, pentru că au trecut doi ani, dar ca o persoană trebuie să îşi revină şi să fie reintegrată total are nevoie de timp. Dar nu timpul este cel care vindecă, ci faptul că este ajutat să se vindece de către terapeut, care-l ghidează cum să privească evenimentul şi să-l interiorizeze, ca să treacă mai departe”, a declarat psihologul Keren Rosner pentru MEDIAFAX.

INCENDIU COLECTIV: Raport privind infecţiile din spitale, ignorat de Ministerul Sănătăţii

Specialistul a explicat că recuperarea, din punct de vedere psihologic, decurge în mod diferit la fiecare persoană în parte. Există, însă, oameni care renunţă la lupta cu amintirile. Este şi cazul lui Răzvan, un tânăr de 36 de ani care şi-a pierdut iubita în incendiu. În cursul verii, şi-a pus capăt zilelor, copleşit de amintiri.

„Noi nu ne dăm seama, dar încă avem nevoie de terapie. Am făcut foarte puţină la început. Dar vreau să mai merg şi o să îl iau şi pe prietenul meu să facă, pentru că şi-a dat seama că are nevoie. Atunci a murit prietena lui cea mai bună, îi era ca o soră. M-a ajutat terapia. Eu o fac şi cu prietenii, dar te ajută un terapeut. (..)Trebuie să treci prin o serie de lucruri. La început, ştiai că trebuie să treci prin durere, să scapi de bandaje. Am scăpat prin martie de ele. De dureri, mult mai târziu. Nu treci peste, ci înveţi să trăieşti cu asta. Nu ai cum să treci peste asta”, a spune Flavia Lupu.