Cum se vede Europa de la mine din birou

O scrisoare dintre acelea scrise mărunt, pe fiecare rând, cu tăieturi şi ştersături. Cu adnotări pe margine şi scrisă inclusiv pe lateral, dacă se poate, căci altă foaie nu a fost de găsit.

O scrisoare în care să se vadă mână celui care îţi scrie, în care rândurile se duc în sus sau în jos şi din care experţii grafologi ar putea citi caracterul unui om. O scrisoare în care să poţi vedea lacrimile cuiva sau urmele de pe masa din bucătărie.

O scrisoare venită dintr-o Românie de demult, în care poate mai stau bunicii tăi, cu povestirile despre nişte oameni pe care nu i-ai întâlnit niciodată.

Eu primesc o astfel de scrisoare în fiecare zi. Măcar una.

Mă strigă fetele de la recepţie. „Domnu’ Cătălin, aveţi un plic.” Sunt plicuri mari cu documente şi poveşti de o viaţă. Sunt plicuri mici, minuscule, despre care credeam că nu mai există. Nu sunt cu lipici autocolant, ci date cu salivă şi umplute cu speranţe.

„Mă numesc Mihai şi am 24 de ani. Am stat într-o casă de copii....” e începutul uneia dintre ele...O atestă adeverinţa pusă în plic. Ştiaţi că se dau adeverinţe care arată că ai fost într-o casă de copii? „Îmi caut loc de muncă”, spune Mihai. „Vă rog, domnule Striblea, să mă ajutaţi să-mi găsesc să muncesc undeva. Sunt cuminte şi nu fac necazuri nimănui. Am lucrat la o brutărie, dar acum m-au dat afară...Nu am unde sta ori ce mânca...”

O alta vine pe multe foi mari de caiet studenţesc. Între ele, lipite, sunt multe, multe, acte medicale. Foi de ieşire din spital, foi de observaţie, scrisori medicale cu o boală de care nu am auzit niciodată şi pentru care mi-ar trebui un rând s-o scriu.

Alături o copie a unui buletin. Un băiat, frumos, de 15 ani dintr-un sat uitat de Dumnezeu în Vrancea. Un băiat care până acum un an a mers la şcoală, s-a bucurat de viaţă, a învăţat şi a sperat că va ieşi în lumea cea mare pe care o vede la televizor. O boală ereditară rară l-a pus într-un cărucior cu rotile pentru restul vieţii. (ce clişeu tâmpit, sunt sigur că el nădăjduieşte că totul se va rezolva). Cel care îmi scrie e tatăl său. Are nevoie de bani pentru operaţie şi speră să-i găsească la Gigi Becali.

O frază de acolo mă urmăreşte de când am primit-o. „Vă rog, ajutaţi-ne.  De când starea sa s-a înrăutăţit, copilul mă acuză pe mine şi pe cei din casă că nu vrem să facem mai mult pentru el.”

Ce - doamne, iartă-mă - poate să facă mai mult un părinte din fundul Vrancei pentru copilul său decât să-l poarte la toate spitalele mari până la Buzău şi să-i scrie lui Gigi?

Deseori în faţa uşii de la RomâniaTV mă aşteaptă oameni cu hârtii în mână. De data asta, domnul e proaspăt bărbierit, îmbrăcat frumos, la costum şi cravată. „Domnule Striblea, de 5 ani mă judec cu ei. Aveţi 10 minute să mă ascultaţi? Am documente, am decizii în instanţă, dar nu mai am speranţă. Poate la televizor...”

Ce să-i spui? Că durerea sa cea mai mare ar putea să nu intereseze atât de multă lume? Că altele sunt regulile lumii în care trăiesc? Că programele de televiziune se adresează unor milioane de oameni? Şi că rareori rezolvă dramele fiecăruia dintre noi?

E o neputinţă pe care o trăiesc zi de zi. Scrisorile se adună într-un dulap în spatele meu. Unele, s-au transformat în subiecte. Dar multe, cele mai multe, prea multe, au rămas pe raft laolaltă cu fărâme de viaţă şi zeci de speranţe.

Mă uit la domnii Ponta şi Băsescu. Dialogul lor înalt despre consilii, bani, stat de drept şi veto e, de cele mai multe ori, intraductibil celor care-mi scriu. România lor e mult mai dureroasă, mai palpabilă şi cu totul altfel decât se vede în cele două birouri. Drama lor nu trece nici dacă se dă un veto, nici dacă unul e ilegitim, nici dacă celălalt nu e văzut cu ochi buni de Europa.

Viaţa noastră e acum şi aici. Şi tare e greu de tradus o cifră oficială din birou în viaţa unui semen al tău. De câţiva ani guvernele şi preşedinţia României au luat-o pe o cale doar de ei ştiută şi din care viaţa nu tresaltă.

Părticica de Europă care intră în biroul meu pe multe petice de hârtie îmi arată o ţară ruptă de Europa lor. Şi în faţa căreia eu sunt neputincios. Dar eu măcar o văd.