Drama trăită de Sofia Vicoveanca, în copilărie. A fost „vândută” de mama ei: „Fugeam şi mă ascundeam”

Sofia Vicoveanca avea doar doi ani când tatăl ei, Gheorghe, a fost luat prizonier de către sovietici, după anexarea Bucovinei de Nord de către Uniunea Sovietică. Acesta fiind unul dintre cele mai dureroase momente din viaţa ei, pe când era copil.

„Eram atât de săraci, încât n-am nici măcar o fotografie cu mine şi cu mama din acea perioadă. Nu ştiu cum arătam când eram mica. În plus, tata a căzut prizonier la ruşi şi n-am mai aflat nici o veste despre el mulţi ani. Prin sat, oamenii îi spuneau mamei refugiata sau văduva. Toată lumea credea că tatăl meu murise în Rusia!“, a povestit artista, potrivit Viva.ro.

Sofia Vicoveanca a dezvăluit că mama sa a „vândut-o”, la sfatul unei prietene. „Am fost vândută, părinţii mei au mai avut 2 băieţi care au murit. O femeie a sfătuit-o pe mama să mă vândă.

Urmărește-ne în Discover

Adaugă-ne ca sursă preferată

Primeam pachete… conserve, biscuiţi, nu ştiam dacă tatăl mai trăieşte. Îmi dădea mama pe zi un cubuleţ de ciocolată. Îl luam şi fugeam şi mă ascundeam, stăteam acolo ore în şir cu limba pe acea bucăţică de ciocolată‘, a povestit artista.

Alte articole

Cele 5 aparate electrocasnice pe care trebuie să le scoți neapărat din priză pentru a evita facturile usturătoare. Expicațiile oferite de specialiști

EXCLUSIV CUTIA NEAGRA – Ilie Bolojan, sub lupa procurorilor de la Bruxelles! Microbuze școlare la preț triplat și combinații cu băieții deștepți din Bihor. Planul secret de a îngropa Hidroelectrica

Sofia Vicoveanca, poezie emoţionantă

Cântăreața de muzică populară Sofia Vicoveanca a postat o nouă poezie pe pagina ei de Facebook care ridică semne de întrebare cu privire la starea sa de sănătate. Aceasta vorbește despre boală și despre moarte în versurile postate. Interpreta a povestit și despre marea sa suferință- pierderea soțului pe care îl considera cel mai bun prieten.

Citeşte şi: Fuego, mesaj pe Facebook despre Sofia Vicoveanca, „stânca Bucuvinei”

„Să nu-mi spuneți mie, că nu-i OM pe lume, care să nu aibă „în adânc ” un OF , o boală…..
Iată, în felul meu, cutez să dau „glas”……

Despre BOALĂ ,

Simt că mă duc , mă prăbușesc,
Caut , dar sprijin – nu găsesc,
Strig : dar cine să-mi răspundă ?
Că-s singură…cin’ să m-audă ?!?

Doamne Bun, m-auzi TU oare ?
TU ştii bine ce mă doare,
Nici un semn…şi-afară plouă,
Nu mă mai gândesc la boală.

În LUME sunt boli domnești,
BOALĂ-I şi când cleveteşti,
Singurătatea şi cu dorul
BOLI care usucă omul….

Jena,frica și urâtul,
Îs mai grele ca pământul ;
Învidia ? urâtă BOALĂ,
Asta şi din morți te școală….

Viclenia, lăcomia,
Mai adaugi trândăvia,
N-au habar ce-i omenia….
C-aşa-i OMUL , specie rară

De NU are-şi face BOALĂ !…”