Editorial-manifest al lui Dan Andronic în EVZ: „Anatomia Urii”

Editorialul lui Dan Andronic din EVZ pornește de la o întrebare simplă: unde se termină libertatea de exprimare și unde începe un mecanism care poate transforma oamenii în ținte?

Anatomia Urii

Mulți se întreabă ce m-a apucat. De ce îmi pun mintea cu doi infractori, Maricel Păcuraru și Cristian Rizea, care folosesc mass-media și rețelele sociale pentru a ataca fără limite. De ce fac asta, riscând să fiu în continuare jignit, mânjit cu noroiul minciunilor și expunându-mi familia și apropiații. De ce nu procedez ca Radu, Gabriel, Daniel, Sebi, Alex sau mai știu eu cine, care cedând șantajului, plătesc și sunt lăsați în pace?

Pentru că așa începe. Dar acum pot spune că știu unde se poate ajunge. Nu cei doi sunt importanți, ci faptul că pot face toate aceste lucruri fără ca Statul să fie capabil să oprească din timp un tipar al urii și violenței care, în istorie, a avut consecințe tragice.

Urmărește-ne în Discover

Adaugă-ne ca sursă preferată

Pentru că Istoria ne explică prezentul.

Alte articole

Dan Andronic, despre USR: Este partidul-copil al lui Florian Coldea. Și ca orice copil, face prostioare în fiecare zi

Silviu Mănăstire dezvăluie cum și-a construit Ilie Bolojan imaginea de primar imaculat

Atacuri cu tentă conspiraționistă, rasistă, antisemită, antimasonică, înjurături și îndemnuri la violență au mai existat de-a lungul timpului. În momentul în care au devenit o banalitate s-a terminat rău.

În câteva zile va apărea, la Editura Marii Loji Naționale din România, o carte pe care am scris-o în urma unor prelegeri susținute în ultimele 12 luni în întreaga țară. În fața a mii de oameni. De la București, la Oradea. De la Constanța la Satu Mare. Am încercat să-mi explic cum s-a ajuns ca unii oameni să fie atacați verbal și fizic doar pentru că erau evrei, masoni sau, pur și simplu, pentru că nu cedau șantajului politic al vremurilor.

Am mers din întrebare în întrebare, până când răspunsurile s-au transformat într-un manuscris de 250 de pagini. I-am spus: “Anatomia Urii. Discursul antimasonic, de la prejudecată, la propagandă și violență”.

Anatomia urii începe aproape întotdeauna cu niște cuvinte. Cu o etichetă. Cu o insinuare. Cu ideea că, dincolo de ceea ce vedem, există o conspirație care ne controlează viața. Evreii, masonii, „trădătorii”, „dușmanii poporului”, intelectualii, jurnaliștii, adversarii politici.

Numele se schimbă, mecanismul rămâne același.

Discursul antisemit și teoriile conspiraționiste antimasonice au funcționat istoric tocmai prin această simplificare toxică: viața este complicată, dar ți se oferă un vinovat unic.

Urmează atacul la persoană. Adversarul nu mai este contrazis, ci dezumanizat. Este numit nenorocit, criminal, vândut, agent, monstru.

Repetiția face restul. Ceea ce ieri părea intolerabil devine, cu timpul, un limbaj obișnuit.

Iar când o comunitate acceptă suficient de mult timp ideea că anumite persoane sunt periculoase prin simpla lor existență, violența începe să pară, pentru unii, nu o crimă, ci o „soluție”.

De aceea cuvintele contează.

Istoria ne arată că pogromurile, asasinatele politice și persecuțiile nu au început în ziua în care cineva a ridicat arma. Au început mult mai devreme, atunci când societatea a început să accepte ideile violente. Când a acceptat că anumite ființe umane pot fi transformate în ținte.

Ura are o anatomie. Și primul ei organ este limbajul. Înjurătura. Jignirea. Minciuna.

Știind toate aceste lucruri, nu pot proceda ca Radu, Gabriel, Daniel, Sebi, Alex.

Nu pot plăti pentru liniște. Pentru că, uneori, prețul liniștii este tocmai tăcerea care face posibil momentul următor. Când unii oameni devin ținte.