Efectele RUGĂCIUNII, explicate de un laureat Nobel

De-a lungul carierei sale a constatat influenţa covârşitoare pe care credinţa o are asupra sănătăţii sufleteşti şi trupeşti şi a ajuns să creadă în miraculoasa putere de vindecare a rugăciunii. Despre acest subiect a scris un eseu devenit celebru.

Acest studiu asupra rugăciunii este inspirat din observaţiile sale culese în decursul unei lungi cariere printre oameni din cele mai diferite zone ale lumii, de toate profesiunile şi din toate clasele sociale, bolnavi sau sănătoşi, credincioşi sau necredincioşi. Pe de altă parte, experienţa sa ştiinţifică, studiile de laborator cărora li s-a dedicat ani în şir i-au permis să observe efectele curative ale rugăciunii.

Vă prezentăm în continuare eseul pe care Alexis Carrel l-a scris despre rugăciune.

Introducere

Alte articole

Calendar ortodox 14 iulie 2025. Sărbătoare importantă, în prima zi din săptămână. Rugăciunea care te ajută când ai probleme

Calendar ortodox 13 iulie 2025. Mulți români își sărbătoresc ziua de nume. Rugăciunea care îți aducea pacea

Nouă, apusenilor, raţiunea ni se pare a fi mult superioară intuiţiei. Preferinţa noastră se îndreaptă mai mult către inteligenţă decât către sentiment. Ştiinţa înfloreşte, în timp ce religia stagnează. Îl urmăm pe Descartes şi-l părăsim pe Pascal.

În acest sens, căutăm îndeosebi să ne dezvoltăm inteligenţa. Cât despre activităţile spirituale, morale, etice, acestea sunt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activităţi fundamentale face din omul modern o fiinţă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un bun element constitutiv al societăţii. Putem atribui prăbuşirea civilizaţiei noastre slabei calităţi a individului. De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reuşitei vieţii ca şi cel intelectual şi cel material.

Este deci necesar să ne stimulăm activităţile intelectuale, care conferă puterea personalităţii noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simţul spiritual. Simţul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituală nu poate fi investigată prin mijloace ştiinţifice. Cum să dobândim deci o înţelegere reală a rugăciunii? Ştiinţa cuprinde, din fericire, totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, să fie extinsă până la manifestările spirituale. Vom învăţa deci în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia şi efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.

Definiţia rugăciunii

În esenţă, rugăciunea pare să fie o tensiune a spiritului către substratul imaterial al lumii. În general, ea constă într-o plângere, într-un strigăt de nelinişte, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o contemplare senină a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălţare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste şi de adorare către cel care este izvorul minunii numită viaţă. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ce există – înţelepciune supremă, forţă şi frumuseţe, Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule, adevărata rugăciune este o stare mistică în care conştiinţa se absoarbe în Dumnezeu. Această stare nu este de natură intelectuală. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu în mod tot atât de natural cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei.

Tehnica rugăciunii. Cum să ne rugăm

Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la misticii creştini, începând cu Sfântul Pavel până la Sfântul Benedict, precum şi de la mulţimea apostolilor necunoscuţi, care de douăzeci de veacuri au iniţiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieţii religioase. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreţia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova era un despot oriental care inspira teroarea şi nicidecum dragostea. Dimpotrivă, creştinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfăţişare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai sunt necesare ceremoniale şi sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.

Pentru a ne ruga trebuie doar să facem efortul de a tinde către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este în acelaşi timp o expresie a dragostei şi a credinţei. Astfel, rugăciunea făcută după metoda Sfântului La Salle pleacă de la o consideraţie intelectuală pentru a deveni, de îndată, afectivă. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversaţiei unui copil cu tatăl său. „Ne prezentăm aşa cum suntem”, spunea într-o zi o Soră a Milei, care de treizeci de ani îşi pusese viaţa în slujba săracilor. De fapt ne rugăm în acelaşi fel în care iubim, adică cu toată fiinţa noastră.

Cât despre forma rugăciunii, aceasta diferă de la scurta aspiraţie către Dumnezeu până la contemplare, de la cuvintele simple, pronunţate de ţăranca oprită înaintea Calvarului aflat la răscrucea drumurilor şi până la măreţia cântecului gregorian ce răsună sub bolţile catedralelor. Solemnitatea, măreţia şi frumuseţea nu sunt obligatorii pentru eficienţa rugăciunilor. Puţini oameni au ştiut să se roage ca Sfântul Bernard de Clairvaux. Dar nu trebuie să fii convingător pentru a fi mântuit. Când judecăm valoarea rugăciunii după rezultatele ei, cele mai umile cuvinte de cerere şi de preamărire par la fel de acceptabile Stăpânului tuturor fiinţelor ca şi cele mai frumoase invocări. Unele formule care sunt recitate mecanic sunt într-un anumit fel rugăciuni, la fel ca flacăra unei lumânări. Ajunge ca formulele acestea neînsufleţite şi această flacără materială să simbolizeze aspiraţia unei fiinţe omeneşti către Dumnezeu. Ne rugăm de asemenea prin acţiunile noastre. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea că îndeplinirea datoriei este echivalentă rugăciunii. Modalitatea cea mai bună de a se pune în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voinţa. „Tatăl nostru, fie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ… ”  A face voia lui Dumnezeu constă, neîndoielnic în a asculta de legile vieţii, aşa cum sunt ele înscrise în fiinţa şi în spiritul nostru.

Rugăciunile care se înalţă de la suprafaţa pământului, ca un nor imens, se deosebesc unele de altele la fel cum se deosebesc între ele personalităţile celor care se roagă. Ele constau însă în variaţiuni pe două teme, care sunt mereu aceleaşi – necazul şi dragostea. Este în întregime legitim să implorăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a obţine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să cerem satisfacerea unui capriciu sau obţinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort. Cererea inoportună, insistentă, agresivă dă rezultate. Un orb aşezat la marginea drumului îşi striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. „Credinţa ta te-a mântuit”, îi spuse Isus care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să fie o cerere. Omul îi spune Stăpânului tuturor lucrurilor că îl iubeşte, că îi mulţumeşte de darurile Sale, că este gata să-I îndeplinească voinţa. Rugăciunea devine contemplaţie. Un ţăran bătrân stătea în ultima bancă a unei biserici goale. „Ce aştepţi?”, îl întrebă cineva. „Îl privesc – răspunse el – şi El mă priveşte.”

Valoarea tehnică a unei ştiinţe se măsoară prin rezultatele sale. Orice tehnică a rugăciunii e bună atunci când reuşeşte să facă legătura între om şi Dumnezeu.

Unde şi cum să ne rugăm

 Unde şi cum să ne rugăm? Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la şcoală, în uzină. Dar ne putem ruga mai bine pe câmp, în munţi, în păduri sau în singurătatea camerei noastre. Există de asemenea rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte omului decât dacă acesta face linişte în sine însuşi. Liniştea interioară depinde în acelaşi timp de starea fizică şi psihică a omului, precum şi de mediul în care acesta se află. Pacea trupului şi a spiritului sunt greu de obţinut într-un mediu confuz, zgomotos al marilor oraşe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferinţă biserici, unde locuitorii oraşelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condiţiile necesare liniştii lor interioare. N-ar fi nici greu şi nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare şi frumoase, în tumultul oraşelor. În tăcerea acestor refugii oamenii ar putea, înălţându-şi gândurile către Dumnezeu, să-şi odihnească trupul şi să-şi destindă spiritul, să-şi liniştească judecata şi să dobândească forţa de a suporta viaţa aspră cu care-i copleşeşte civilizaţia noastră.

Prin faptul că devine obişnuinţă, rugăciunea influenţează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu. „Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri”, spunea Epictet. E absurd să te rogi dimineaţa, iar în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gânduri sau invocări mentale îl pot menţine pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi în acest caz inspirat de rugăciune. Înţeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.

Efectele rugăciunii

Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. „Niciun om nu s-a rugat vreodată fără a învăţa ceva”, scrie Emerson. Cu toate acestea, rugăciunea este considerată de oamenii moderni ca fiind un obicei desuet, barbar, o superstiţie zadarnică. În realitate nu cunoaştem aproape deloc efectele ei.

Care sunt cauzele ignoranţei noastre? În primul rând, ne rugăm prea rar. Simţul sfinţeniei este pe cale de dispariţie la oamenii contemporani. Este probabil ca numărul francezilor care se roagă cu regularitate să nu depăşească 4 sau 5 la sută din populaţie. Apoi rugăciunea este adesea ineficientă deoarece cea mai mare parte dintre cei care se roagă sunt egoişti, mincinoşi, orgolioşi, farisei incapabili de credinţă şi de dragoste. În sfârşit, efectele ei, atunci când se produc, ne scapă foarte adesea. Răspunsul la cererile şi la dragostea noastră este dat de obicei lent, insensibil, aproape imperceptibil. Vocea stinsă care murmură acest răspuns în interiorul nostru este uşor înăbuşită de zgomotele lumii. Rezultatele materiale ale rugăciunii sunt şi ele obscure. Ele se confundă în general cu alte fenomene. Puţini oameni, chiar şi dintre preoţi, au avut ocazia să le observe în mod exact. Iar medicii, din lipsă de interes, lasă deseori nestudiate cazurile care se află la îndemâna lor. Dealtfel, observatorii sunt adesea derutaţi de faptul că răspunsul la rugăciune este departe de a fi întotdeauna cel aşteptat. De exemplu, cineva care cere să fie vindecat de o boală organică rămâne în continuare bolnav, dar suferă o inexplicabilă transformare morală. Totuşi, obişnuinţa rugăciunii, deşi are un caracter de excepţie în ansamblul populaţiei, este relativ frecventă în grupurile rămase credincioase religiei strămoşeşti. În aceste grupuri se mai poate încă studia influenţa rugăciunii. Printre nenumăratele ei efecte, medicul are mai cu seamă ocazia să le observe pe acelea pe care le numim efecte psiho-fiziologice şi curative.

Citeşte mai mult pe efemeride.ro