Este Europa pregătită moral pentru pactul fiscal?

Pactul fiscal este perceput, în Europa, ca un dictat al Berlinului, aşa că, desigur, europenii ar fi curioşi să afle ce câştigă Germania de pe urma pachetului de măsuri convenit la sfârşitul lui ianuarie. Din punctul de vedere al preşedintelui băncii federale, Jens Weidemann, pactul fiscal nu este neapărat un zar bun, dat fiind că păstrează spaţii necontrolate de manevră pentru actorii implicaţi. De fapt (şi aceasta nu este neapărat o discuţie mainstream), beneficiile vin spre cei care, în acest moment, au fiscalitatea cea mai ridicată din Europa; şi, în acest context, s-ar putea vorbi mai degrabă despre Franţa ca iniţiator al pactului fiscval. Franţa care a cântărit situaţia prin prisma unei loigici simple: noi îi ajutăm, acum, să îşi revină iar ei, apoi, prin facilităţile naţionale, ne vor lua, la un moment dat, faţa pe pieţe. Aşadar, cel mai probabil, Germania va câştiga în altă parte de pe urma serviciului făcut acum, aici, Franţei; în plus, beneficiază de un instrument suplimentar de control al fluxului banilor – şi, eventual, de un plus de disciplină financiară în statele cu care s-a angajat să construiască proiectul european, scrie Deutsche Welle.

Un export inspirat?

Dar: exportul parlamentarismului britanic nu a funcționat în toate comunitățile cu aspirații democratice. Dovadă stau unele parlamente naționale. Nici despre cele ale României post-comuniste nu putem spune numai lucruri frumoase. Se pune, atunci, întrebarea dacă modelul economic german, fie el liberalism ascetic nord-european, de sorginte protestantă, fie conservatorism catolic, pios şi docil, dar, în ambele cazuri, orientat spre antreprenoriat, poate fi importat de societăți cu un alt fundament cultural – pe fondul eternului auto-reproş că „nu avem nemții noştri”.

Alte articole

Româncă din Germania, șocată de cum a plătit înghețata o familie de nemți: ”Chestia asta e inacceptabilă”

Taxă nouă pentru românii care merg la mare în Grecia. Intră în vigoare începând de marți, 1 iulie 2025

Pe de altă parte, însă, Jens Berger, unul dintre economiştii germani critici şi o voce interesantă din afara mainstream-ului, se îndoieşte că Germania ar mai putea să rămână pe pozițiile sale de lider economic şi campion într-ale exportului, dacă şi piețele externe, către care îşi orientează predominant producția, devin nu falite, cum se întâmplă deja în unele părți, ci tocmai germane.

Care încredere?

Se tot vorbeşte despre reconstrucția încrederii fără a se specifica în ce anume constă, concret, această încredere. Care sunt indicatorii ei? În cât timp se poate vorbi despre o certitudine a acestei încrederi? La fel cum pactul fiscal nu oferă mai multe garanții decât alte tratate anterior încălcate, care sunt şansele unui parametru atât de ambiguu, aparent incuantificabil, de se pune atâta preț pe el şi este atât de des invocat? În ultimele luni, orice decizie politică orientată spre austeritate a fost argumentată ca un pas în acest sens; totuşi, în ciuda constrângerilor suplimentare, lucrurile par a îşi continua regresul. Câteodată, în degringolada continuă şi pe fondul certurilor nesfârşite dintre bisericuțele de teoreticieni, devine ispititor să îi asculți mai atent pe cei ce acuză dictaturi ale piețelor financiare; ceea ce, însă, în absența unui raționalism critic sănătos, deschide pârtie mesajelor politice de factură fascistoidă.

Şi, apoi, cum să porneşti în căutarea presupusei încrederi pierdute când tu, în grupul tău de lucru, în echipa ta, nu funcționezi pe bază de încredere? Nimeni nu mai crede în Grecia, Grecia nu mai crede în bune intenții şi, în special, în Germania, reprezentații de abia mai cred în reprezentanți; până la urmă, nici măcar încrederea în propriile forțe nu mai este chiar o certitudine pentru multe dintre națiunile angrenate în proiectul european. Nu poți construi pe suspiciuni perpetue, nu poți ieşi din impas când aştepți de la celălat doar ce e mai rău. Celălalt nu poate să îți devină partener, chiar dacă, poate, bănuielile tale sunt simplă ipohondrie.

Pe acest fundal, oricâte minute de prelungire ar fi dictate în partida aceasta a summiturilor europene excepționale şi ale mereu ultimei speranțe, provizoratul oricum păcătos este împovărat de impresia că toată lumea aşteaptă autogolul de aur.