România a reușit performanța de a transforma un obiectiv strategic național într-o promisiune fără termen de realizare. Am intrat în Uniunea Europeană în aceeași zi cu Bulgaria, la 1 ianuarie 2007. Aproape două decenii mai târziu, vecinii de la sud de Dunăre plătesc în euro, participă la deciziile monetare europene și au încheiat o etapă majoră a integrării economice. România continuă să plătească în lei și să explice de ce nu se poate trece la moneda euro.
Bruxelles-ul nu ne-a închis vreo ușă în ultimele decenii, adoptarea monedei nu era imposibilă, însă în cazul nostru, la guvernare după guvernare, disciplina bugetară a fost de fiecare dată sacrificată în favoarea cheltuielilor fără acoperire, iar obiectivele pe termen lung au fost îngropate de avantajele politice imediate.
În august 2026, guvernatorul Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu, a formulat unul dintre cele mai severe diagnostice privind perspectiva aderării la moneda unică.
„Nu avem niciun criteriu îndeplinit în momentul actual.”
Declarația sa nu a reprezentat o simplă observație tehnică, fiind înțeleasă exact ca radiografia unei economii care, deși a beneficiat de aproape 20 de ani de apartenență la Uniunea Europeană, nu a reușit să-și stabilizeze suficient indicatorii pentru a face pasul către euro.
Isărescu a subliniat că prioritatea este corecția fiscală și menținerea acesteia, avertizând că experiența anilor anteriori arată cât de repede pot fi pierdute progresele economice. Guvernatorul a clarificat și un aspect esențial: România nu dispune de o derogare permanentă de la adoptarea monedei unice, asemenea Danemarcei. Obligația a fost asumată prin tratatul de aderare la Uniunea Europeană. Așadar, pentru România, euro nu este o opțiune politică pe care guvernele o pot abandona definitiv, ci un angajament european a cărui îndeplinire a fost amânată.
În februarie 2026, guvernatorul avansase o perspectivă condiționată de redresarea finanțelor publice: dacă reducerea deficitului sub pragul de 3% ar funcționa, discuțiile despre intrarea în zona euro ar putea fi reluate într-un orizont de aproximativ cinci ani.
România a fost atât de aproape de îndeplinirea criteriilor economice. Mugur Isărescu a amintit că, în perioada 2013–2015, România îndeplinea criteriile de convergență nominală. Exista inclusiv o pregătire instituțională avansată: comitete dedicate adoptării euro, planuri logistice pentru distribuirea numerarului și discuții la nivel politic. În 2018, la Academia Română, subiectul era încă discutat în prezența reprezentanților partidelor. Ulterior, proiectul și-a pierdut prioritatea.
Pandemia și războiul din Ucraina au complicat situația economică, dar nu explică integral abandonarea disciplinei fiscale începută anterior.
De altfel, guvernatorul BNR a atras atenția că responsabilitatea nu aparține unui singur partid. Guverne succesive au preferat stimularea fiscală și creșterea cheltuielilor, fără să păstreze suficient spațiu pentru stabilitatea finanțelor publice.
Și de aici tragem o concluzie dureroasă. România nu a ratat euro din cauza unei singure crize sau a unui singur guvern. L-a îndepărtat printr-o succesiune de decizii care au pus prezentul electoral înaintea viitorului economic.
Extinderea zonei euro arată că moneda unică nu este un proiect încheiat, rezervat exclusiv marilor economii occidentale. În ultimii 15 ani, patru state au adoptat euro: Letonia, Lituania, Croația și Bulgaria. Dacă extindem intervalul la începutul anilor 2010, li se adaugă Estonia.
Croația, intrată în Uniunea Europeană abia în 2013, a adoptat euro în 2023, după numai zece ani de apartenență. Bulgaria, intrată în UE odată cu România, a făcut pasul la 1 ianuarie 2026. România, în schimb, nici măcar nu a intrat în mecanismul european al cursurilor de schimb, ERM II, în care trebuie să participe cel puțin doi ani înainte de adoptarea euro.
În februarie 2026, președintele Nicușor Dan a susținut că adoptarea euro ar fi benefică pentru economia românească, arătând că integrarea într-o piață mai largă poate sprijini productivitatea companiilor și locurile de muncă mai bine plătite.
Șeful statului a vorbit despre un orizont de trei-patru ani pentru îndeplinirea condițiilor economice necesare. Este însă o diferență fundamentală între atingerea unor indicatori și aderarea efectivă, care presupune etape suplimentare. Premierul Ilie Bolojan a avut o abordare mai prudentă. La începutul anului 2026, acesta a explicat că România trebuie mai întâi să reducă deficitul bugetar sub 3% din PIB, evocând anul 2030 ca reper al ajustării fiscale.
Bolojan a propus ca adoptarea euro să devină una dintre temele majore ale alegerilor parlamentare din 2028, în jurul căreia partidele să construiască un consens național.
În aprilie 2026, Isărescu a reluat ideea transformării adoptării euro într-un proiect de țară, după avansarea procesului de aderare la OCDE și echilibrarea economiei. Guvernatorul a avertizat totodată asupra decalajelor interne de dezvoltare: România nu înseamnă numai Bucureștiul și marile centre economice, ci și comunitățile în care infrastructura și nivelul de trai sunt încă mult în urma mediei europene.
Trecerea la moneda unică nu reprezintă doar înlocuirea bancnotelor și a monedelor. Este o schimbare structurală care influențează comerțul, investițiile, finanțarea și stabilitatea economică. Pentru o țară puternic conectată la piața europeană, beneficiile pot fi considerabile.
Moneda unică nu construiește autostrăzi, nu reformează administrația și nu elimină corupția. Nu produce automat salarii occidentale și nu rezolvă diferențele de productivitate dintre regiunile țării.
Mai mult, odată intrată în zona euro, România ar renunța la politica monetară independentă și la posibilitatea ajustării cursului propriei monede în fața unor șocuri economice. Dobânzile de politică monetară ar fi stabilite la nivelul zonei euro, în funcție de situația ansamblului economiilor participante, nu exclusiv de nevoile României.
Există și preocupări legitime privind rotunjirea unor prețuri la momentul conversiei, care trebuie gestionate prin monitorizare, afișarea dublă a prețurilor și protecția consumatorilor. Adoptarea euro nu implică, în sine, o creștere generalizată și inevitabilă a prețurilor. Tocmai de aceea, avertismentele privind pregătirea economică trebuie luate în serios. Intrarea nepregătită într-o uniune monetară poate amplifica vulnerabilitățile unei economii.
Sunt și cifre care ne țin în afara zonei euro.
Raportul de convergență al Comisiei Europene din 2026 confirmă că România nu îndeplinește condițiile necesare adoptării monedei unice.
Un indicator este deosebit de relevant: în perioada de 12 luni încheiată în mai 2026, inflația medie anuală din România era de 8,4%, față de valoarea de referință de 2,7% utilizată în evaluarea convergenței. Comisia a identificat și incompatibilități ale legislației naționale cu cerințele europene privind banca centrală. Pentru aderare, România trebuie să îndeplinească simultan criteriile de convergență privind stabilitatea prețurilor, finanțele publice, cursul de schimb și dobânzile pe termen lung, precum și cerințele juridice.
Iar principalele condiții pentru adoptare sunt:
Există și un paradox al acestei întârzieri: populația este, în majoritate, favorabilă monedei unice. Potrivit Eurobarometrului standard din toamna anului 2025, 59% dintre respondenții români susțineau uniunea economică și monetară europeană cu o singură monedă, euro.
Un alt sondaj al Comisiei Europene, Flash Eurobarometer 560, care a întrebat explicit despre introducerea euro în propria țară, indica un sprijin de 71% în România. Cele două rezultate măsoară întrebări diferite și nu trebuie confundate. Românii folosesc deja euro ca reper în tranzacțiile imobiliare, în contracte și în planificarea unor investiții. Moneda europeană este prezentă în viața economică de zi cu zi, chiar dacă leul rămâne moneda oficială.
În continuare, aderarea la euro ar trebui să devină proiect de țară, nu slogan electoral. Asta pentru că în situația actuală este nevoie de un un calendar credibil, construit pe indicatori economici măsurabili, de un acord politic care să supraviețuiască schimbărilor de guvern și de o strategie prin care economia să poată susține moneda unică fără să sacrifice competitivitatea sau nivelul de trai.